Până acum nu cred că v-am povestit nimic despre Mike, noul nostru câine care nu, nu l-a ”înlocuit” pe Jax pentru că asta ar fi imposibil dar și-a făcut destul de repede drum înspre inima noastră. Îl avem de la mijlocul lui iunie când Vlad l-a salvat din mâinile unor țigani care cel mai probabil îl furaseră de undeva și încercau acum să-l vândă, de fapt asta s-a și întâmplat pentru că Mike a intrat în familia noastră contra sumei de 200 de lei. Și a intrat plin de purici și pariziți și vai de capul lui dar după o vizită la veterinar, multă grijă, atenție și mîncărică bună s-a transformat în câteva zile într-un cățel de mai mare dragul.

        E un pitbull plin de energie, jucăuș și mâncăcios și s-a împrietenit din prima clipă cu Patrocle care l-a luat sub aripa, sau mai degrabă laba, lui protectoare. Micuța Gina în schimb a fost extrem de agasată de noul venit și o săptămână doar a pufnit și și-a dat ochii peste cap, apoi însă și-a dat seama că vremurile de liniște nu au cum să se mai întoarcă și s-a resemnat. L-a acceptat pe Mike, însă doar la limita toleranței, și nu i-a permis să se apropie la mai mult de juma’ de metru de ea, asta în timp ce lui Patrocle i se urcă la propriu, în cap. Toată ziua e călare pe el, îl provoacă la joacă, îl mușcă de bărbie (în glumă, desigur) și încearcă să-i molfăie blana lungă și deasă care acum în parg de iarnă e mai stufoasă ca niciodată. Se pare că și lui Patrocle îi place hârjoneala, altfel nu ar sta să îndure cu stoicism toate înghiontelile micuțului (deși uneori asta îl obosește) și când efectiv nu mai suportă fuge și se ascunde sub câte o mașină din curtea atelierului de unde nu mai iese decât după un pui de somn.

        Ăsta micu’ e ca turbat când nu are de cine trage și atunci își găsește de lucru prin atelier făcând ferfeniță tot ce prinde în cale, de la ambalaje de carton, bucăți de cauciuc, cârpe, salopete, pungi de plastic, peturi sau cutii de pizza rămase pe masă, la orice ajunge, și credeți-mă nimic nu-l oprește și nimic nu-l împiedică să roadă cu pasiune orice porcărie. Este mai curios decât pisica mea de acasă și într-o zi l-am găsit cu botul negru după ce-și băgase capul într-o găleată cu ulei de motor din care probabil a vrut să guste. Ar putea părea distractiv, așa cum a apărut cu mutra lui nevinovată dar cu urme clare de ulei pe juma’ de față, dar e totuși periculos pentru un animăluț să aibă acces la ceva atât de toxic. Pe de altă parte și săracul Vlad nu mai știe pe unde să își pună sculele și uneltele ca să se apere de urgia lui Mike pentru că e foarte vigilent, cum vede ceva ce îi seamănă a jucărie, cum înșfacă respectivul obiect și o ia la fugă de nu-l mai prinzi nici cu hingherii.

        Acum cîteva zile însă joaca lui era cât pe-aici să se transforme într-o adevărată tragedie dacă Vlad nu ar fi descoperit la timp ultima lui boroboață. L-a lăsat în garaj nesupravegheat, dar cât… poate 10 minute, atâta timp cât a mai făcut ceva comenzi la un magazin de piese auto și când și-a întors ochii către el, ăsta ronțăia dopul unei sticle de plastic din care începuse deja să curgă antigel. Sticla nu fusese uitată pe jos, nu, măgarul ăsta mic o luase de pe un raft pentru că v-am spus, e mai curios decât o pisică. Să fi fost eu acolo nu aș fi știut cum să reacționez pentru că până la acest incident habar n-aveam că antigelul este atât de otrăvitor și că din câteva picături înghițite (cică are un gust dulceag) un câine poate muri. Nu știam asta. Și nici nu știam că există ticăloși care otrăvesc câini și pisici cu antigel. Dar Vlad știa și s-a speriat iar primul lucru pe care l-a făcut a fost să sune la veterinar. Din păcate doctorița la care mergem de obicei nu era la cabinet însă i-a spus că este un caz de urgență maximă și să-l ducă pe Mike la USAMV (pentru cei care nu sunt din zonă asta e Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară)  ceea ce Vlad a făcut imediat.

        Același lucru i-au spus și medicii de acolo, că ingerarea de antigel este fatală de cele mai multe ori, acesta afectând sistemul nervos central, ficatul și rinichii. Câinii care au ingerat cantități mici de antigel pot supraviețui, dar riscă blocaje renale la câteva zile de la ingerare și, din nefericire, rata mortalității la animalele intoxicate cu antigel este foarte mare. Panică maximă deci. I-au dat ceva să vomite, apoi i-au pus o perfuzie și deși câinele nu avea simptome de intoxicație (oricum acestea apar doar după 12 ore) i s-a spus lui Vlad că dacă duce câinele acasă e pe răspunderea lui și cel mai bine ar fi să îl lase internat ca să fie ținut sub observație 48 de ore. Evident că l-a lăsat acolo. Nu vă spun ce emoții am avut și ce spaimă am tras și cât de frică ne-a fost să nu-i fie rău. Dar cred că și lui, săracul, că nu i-a trebuit nimic cât a stat acolo, nici apă, nici mâncare, nici măcar nu a dormit, cred, altfel nu știu de ce s-a întors atât de rupt după experiența spitalul. La întoarcerea acasă, duminica dimineața după două nopți petrecute acolo, a dormit în mașină de puteai să tai lemne pe el. Dar era așa de fericit în mediul lui! și noi la fel 🙂

        Dacă sunteți mai noi pe aici și nu ați înțeles despre cine vorbesc când spun de Jax, Gina și Patrocle, găsiți aici toate detaliile.

 

Read More

        Lumina verde a semaforului se amestecă tremurând cu roșul celei de la trecerea pentru pietoni și cu stopurile mașinilor din coloana care înaintează lent în timp ce lacrimile mi se împletesc pe bărbie. Îmi aud bătăile inimii pulsând rar și încet în timp ce mintea cere răgaz să accepte gândul dureros că ne întoarcem acasă fără Jax. Pe bancheta din spate pătura murdară și mototolită îi păstrează urma corpului și încă se simte vag mirosul de câine.  Jax, uriașul nostru cu ochi negri de smoală a murit și nu o să-l mai vedem niciodată. Și niciodată nu o să-și mai bage nasul ca tăciunele printre zăbrelele gardului când se va opri mașina în fața porții, niciodată nu o să-și mai împingă capul în picioarele noastre de bucurie că ne vede iar, nici nu o să se mai agite când vom foșni ambalaje de ciocolată sau când o să deschidem o cutie de pizza și nici nu o să ne mai murdărească hainele sărind cu labele lui groase cerșind o mângăiere pe capul mare și rotund cu un glob terestru.

        Jax nu mai e printre noi și nu mai e al nostru și nu pot să-mi scot din cap părerea de rău că aseară, când încă era pofticios, nu i-am dat și celălalt baton de ciocolată pe care îl mai aveam în bufet. Știam că zilele îi sunt numărate așa că nu mai avea niciun rost să ținem seama de vreo regulă de alimentație corectă și l-am lăsat să se bucure de orice fleac care i-ar mai fi putut aduce o mică plăcere. Jax a fost un câine de curte dar uneori îl aduceam ”la bloc” și era fericit să urce în fugă cele patru etaje pentru ca apoi să se întindă pe covor în fața televizorului, nu înainte de a da o tură prin bucătărie unde dintr-o înghițitură și un limboc apuca toată mâncarea pisicii pe o zi întreagă.

        În urmă cu mai puțin de o lună veterinarul i-a pus diagnosticul de cancer și ne-a spus că evoluția va fi extrem de rapidă dar nu ne-am închipuit că totul va decurge la fel de repede ca o clipire de ochi. Apoi am citit pe internet că rottweilerul este una dintre cele mai predispuse rase la această boală cruntă și că de cele mai multe ori, chiar descoperită în stadiu incipient, boala este fatală. Tumoarea pe care o avea la cap era inoperabilă pentru că deja era răspândită pe o suprafață mare și îi afectase o parte din maxilar, nasul și un ochi și cu toate că Jax nu își pierduse deloc pofta de mâncare, slăbea văzând cu ochii. A fost un mâncăcios și un pofticios toată viața lui mai scurtă de șase ani însă nu a fost gras niciodată ci mai degrabă o masă imensă de mușchi tari ca piatra. Avea ceva mai mult de 50 de kilograme, era impunător, masiv, puternic și impunea respect prin simpla lui prezență deși ochii îi trădau caracterul blând și prietenos. Până și pisica Silvestra era mai agresivă decât el și când se întâlneau ea era cea ostilă în timp ce Jax o ignora complet.

        A fost un câine bun și l-am iubit nespus iar când am fost nevoiți să luăm decizia cruntă de a-l eutanasia ne-a făcut sufletul franjuri și inima cioburi. N-am vrut să sufere deși faptul că ne-am asumat dreptul asupra vieții lui îmi trezește încă un crunt sentiment de vinovăție iar îndoielile nu-mi dau pace oricât mă străduiesc să pun în balanță liniștea de care a avut parte la final cu suferința pe care ar fi îndurat-o pentru că moartea, la fel ca la oameni, nu vine tiptil și ușor. Moartea naturală ar fi însemnat sufocare și vomă și sânge și durere și un scheunat jalnic din fundul gâtului așa cum s-a întâmplat în ultima zi. Nimic înălțător.

        Sfârșitul lui Jax mi-a dat o nouă lecție de viață și, din nou, oare pentru a câta oară, îmi spun că nu o să mai judec pe nimeni atâta timp cât nu sunt pusă în situația celor pe care îmi permit să-i analizez. Donarea de organe, subiect tabu pentru mulți, mi se părea gestul simbol al umanității și îi judecam aspru pe cei care refuzau acest lucru atunci când un membru al familiei ar fi putut da speranță de viață unor semeni. Mi-am reconsiderat părerea și o să le acord circumstanțe atenuante celor care în momentele cumplite de cumpănă vor alege calea refuzului chiar dacă eu o să susțin în continuare, fără rezerve, această procedură.

        Medicul care a pus diagnosticul câinelui în urma unei tomografii computerizate (profesor la Universitatea de Medicină Veterinară) ne-a propus ca după moartea lui Jax să-i lăsăm trupul pentru a fi autopsiat și analizat de studenți, cazul său fiind oarecum mai special și bun material didactic urmând ca apoi să fie incinerat. Ușor de spus, greu de făcut. Sigur că am acceptat gândindu-ne că astfel punem și noi o mână de ajutor întru salvarea unor vieți de animăluțe dar nu e ușor să te gândești ce urmează după ce îți lași câinele acolo. Mi-am blocat astfel mintea și din fericire am reușit ca ultima amintire cu Jax să fie pe masa de tratamente, el dorminnd liniștit și chiar sforăind.

        Am ajuns la clinică pe la 5 după masa după un drum care mi s-a părut îngrozitor de lung cu lacrimile înnodate sub bărbie și cu mâna pe laba groasă a bietului cățel care se uita cu ochi rugători la noi implorând alinare. Din când în când încerca să se ridice dar picioarele din spate nu-l mai ajutau și abia putea să-și mai controleze gâtul care îi susținea capul deformat de boală. Vlad l-a dus pe brațe în cabinet, lucru ce ar fi fost imposibil în vremurile lui bune când era o matahală de toată frumusețea. Cântărit pentru a se vedea doza necesară de anestezic s-a văzut că rămăsese doar cu 27 de kilograme. L-am pus apoi pe masa de tratamente, medicul i-a ras un pic  blana de pe o lăbuță și i-a pus branula în timp ce eu îl mângâiam pe cap și îi vorbeam la ureche deși am impresia că în ultimele zile își pierduse complet auzul. Stătea liniștit și nepăsător iar singura tresărire a avut-o când Vlad a vrut să iasă din sala de tratamente copleșit fiind de situație. Îl urmărea cu privirea și dacă ar fi putut vorbi l-ar fi implorat să nu îl părăsească în cele mai grele momente ale vieții lui. Nu l-a părăsit. S-a lipit de el, cu capul aplecat peste trupul puțintel ce-i mai rămăsese și au stat nemișcați gând pe gând, piele pe blană și om pe animal preț de câteva minute.

        Nu mai percepeam cu claritate nimic din jurul meu și parcă eram transpusă într-o nouă dimensiune necunoscută până atunci. Totul se petrecea cu încetinitorul, vedeam privirea compătimitoarea a medicului care se uita la ceasul de mână și simțeam cu toată ființa mea respirația greoaie a câinelui printre coastele care i se ghiceau prin blana lucioasă și un pic creață. Dintr-o dată horcăiala a încetat brusc printr-un  oftat profund ca o ușurare și toată goana nebună  s-a transformat într-un sforăit tihnit de se cutremurau pereții. Nu mai era nicio urmă de boală sau necaz și Jax dormea fericit ca pe vremuri când, cu burta plină, se trântea în nisipul fierbinte de unde nu se mai mișca până la apusul soarelui de vară.

        Avea în sfârșit liniștea după care tânjise toată ziua. Dormea profund iar mie mi se luase greutatea de pe creier deși nu eram deloc mai relaxată pentru că tot plumbul din lume îmi atârna acum în coșul pieptului. Mai departe ni s-a spus că nu era indicat să asistăm pentru că oricum Jax nu se va mai trezi niciodată. Cumplit cuvânt, niciodată. Am ieșit din cabinet și din clădire fără să știu când, cum și pe unde am ajuns la mașină. Am plâns, apoi m-am întunecat, apoi am plâns iar. Nu am fost pregătită pentru acest moment, de fapt cred că nimic în lume nu te poate pregăti și știu că o să mă bântuie mereu ultimele lui clipe. Mi-am asumat dreptul de viață și de moarte asupra lui iar asta e un fel de povară pe care o voi purta mereu chiar dacă știu că i-am făcut un bine. Aș fi vrut să moară liniștit, în somn, fără să simtă nimic dar acesta e un lux de care nu mulți au noroc. O bucățică din sufletul meu a rămas în cabinetul doctorului și nu o voi reîntregi niciodată. Adio, Jax! Sper să îți fie bine în lumea în care ai plecat.

Read More

        Acest articol este pentru cei care iubesc animalele iar dacă nu vă numărați printre aceștia cred că ați nimerit pe acest blog din greșeală. Nu trebuie neapărat să aveți un animăluț acasă ca să înțelegeți ce spun, trebuie doar o inimă deschisă și să nu te uiți urât la cei care se înconjoară de necuvântătoare părând obsedați sau ciudați. Credeți-mă că oamenii aceștia adună mai multă fericire într-o zi decât reușesc alții într-o viață.

        Nu am crescut cu animale. Adică ba da, aveam în curte niște găini, de obicei cam 10, poate maxim 15, pe care bunica mea le ținea pentru ouă. În lipsă de altceva, le iubeam nespus, mă jucam cu ele cât era vara de lungă și fiecare avea nume: Nița, Nina, Luminița… Pe un puiuț îl botezasem Varașov și nici acum nu pot să-mi dau seama de unde scosesem numele ăla. Găinile erau foarte blânde, îmi mâncau din palmă și veneau să le iau în brațe la mângâiat. Îmi doream însă mult de tot o pisică sau un cîine dar mama era împotrivă de teama unor boli pe care nici ea, nici frații ei nu le făcuseră niciodată deși crescuseră cu câini și pisici în curte. N-o să înțeleg niciodată de ce nu mi-a făcut niciodată plăcerea asta pentru că iubea animalele și încă, la 50 de ani distanță, plângea după calul, încă mânz, care îi fusese rechiziționat în timpul războiului. Îmi povestea, iar mie mi se rupea inima-n două, când bunicul se întorsese acasă cu căpăstrul atârnând într-o mână și cu lacrimile șiroaie pe obraji… ni l-au luat pe Vultur… și nu doar că ni l-au dus dar o să-l bată până să învețe ce să facă pentru că e încă tânăr și nărăvaș…

        Acum, că sunt la casa mea, pot să fac ce vreau, pot să aduc în casă câte animale vreau. Și asta am și făcut de-a lungul timpului. Sylvestra, pisica găsită pe stradă când era mai mică decât cana mea de cafea, are deja 8 ani iar cei trei câini de la atelierul lui fiu-meu o duc ca-n sânul lui Avram. Povestea lor o puteți citi aici. Happy, cățelușa cu mama teckel și tată necunoscut se odihnește, după 15 ani de alint, la rădăcina vișinului din grădină iar locul ei a fost luat de Boby care latră în continuu de cinci ani cu pauze doar cât să bea apă. Pe Tom l-a călcat o mașină iar motănelul Alpi a dispărut din viața dar nu și din inima mea, cel mai probabil furat de cineva. Am avut (și am) parte de multă iubire pură și necondiționată.

        Aș vrea ca fiecare om să simtă măcar o dată în viață ce înseamnă sentimentul acesta atât de simplu și profund al recunoștinței unui animăluț în fața bunăvoinței omului. Pentru că de prea multe ori viețile lor depind de noi. Pentru că există mult prea multe suflete chinuite și batjocorite. Pentru că sunt pline străzile de animale abandonate, în special de câini. Unii dintre noi se plâng că îi deranjează vizual, altora li se par periculoşi. Dar oare câți dintre voi și-au sterilizat animalele din curte?  Cunosc prea mulţi oameni care îşi lasă câinii şi pisicile să facă serii întregi de pui și apoi îi aruncă în stradă. Oare ce suflet au oamenii ăia? N-au. Sau dacă îl au, e negru complet.

        Cunosc câteva doamne cu inimi de aur care adună mereu cioburile de viaţă risipite în urma acestor oameni cu suflet negru. Şi-au dedicat tot timpul liber, toate după-amizele, weekendurile şi sărbătorile salvării căţeilor abandonaţi şi, astfel, din munca lor, cu mâinile lor, cu o voinţă şi determinare demnă de toată admiraţia, au reuşit să construiască un adăpost pentru sufletele chinuite care n-au avut parte de niciun dram de noroc. Au organizat campanii de strângere de fonduri, s-au topit sub soarele arzător în acţiuni de donaţii de hrană, şi-au rupt spatele cărând saci cu materiale, au frecat cuştile, au curăţat mizeria, au spălat bolurile şi au lucrat orice altceva era nevoie pentru ca animalele să aibă o viaţă un pic, un pic mai bună. Şi au reuşit dar nici nu vă imaginaţi cu câte eforturi şi nu doar din punct de vedere fizic. Emoţional este infinit mai greu de dus povara atunci când vezi câte un caz care te bântuie în cele mai negre coşmaruri.

        Adăpostul de care vă spun este la Viișoara, lângă Turda, iar voluntarii care se ocupă de acesta abia mai pot face față deși pasiunea le dă aripi. Însă mâncarea pentru 400 de câini costă, vaccinurile costă iar tratamentele (pentru că unii dintre ei ajung aici în stări de neimaginat) costă. Periodic se organizează campanii de donații de hrană în parcarea de la Kaufland și oamenii răsuflă ușurați când constată că au reușit să mai scoată la capăt mâncarea pentru încă o săptămână.        E greu, e foarte greu, și în timp ce solicitările de preluare a puiuților abandonați cresc de la o zi la alta, numărul de locuri e totuși limitat. Pentru ca adapostul să funcționeze e nevoie de adevărate jonglerii pentru a găsi nu doar un loc liber într-o cușcă ci și compatibilitatea necesară în vederea conviețuirii comune. Nu poți să bagi pufoșeniile jucăușe împreună cu un câine abuzat și maltratat  care poate reacționează agresiv la orice element nou. Înțelegeți ce spun, e nevoie de mult tact și răbdare.

        Ultimul proiect la care s-au înhămat voluntarii cu suflet de aur a venit la ideea Danielei care și-a propus sterilizarea cățelelor din familiile nevoiașe care nu-și permit costurile unei operații. Nu toți câinii care circulă liberi pe străzi provin din câini fără stăpâni, o mare parte dintre ei sunt rezultatul înmulțirii necontrolate a celor din gospodăriile obișnuite. Sunt sigură că știți cu toții cazuri în care căței abia născuți au fost omorâți sau, dacă au apucat totuși să crească, au fost zvârliți pe drumuri fără nicio urmă de milă.

       O sterilizare costă 70 de lei și un calcul simplu arată că în fiecare an nu se vor mai naște  5 sau 6 pui chinuiți. În trei ani în fiecare curte nu vor mai apărea 15 pui iar pe o stradă cu 10-15 case total acestora s-ar ridicar la  două poate chiar trei sute…

       N-am cerut niciodată bani prin intermediul acestui blog dar acum o s-o fac pentru că știu că fiecare leu se va duce acolo unde trebuie și vă garantez că nu o să-și cumpere nimeni bilete de vacanță, nu o să-și plătească nimeni salarii din banii adunați sau să facă cine știe ce porcării nesimțite așa cum am mai auzit cazuri (e drept că din ce în ce mai rar). Sunt sigură că toți cei care au posibilitatea să citească aceste rânduri o fac fie de pe un laptop, fie de pe un telefon și sunt sigură că fiecare ar putea renunța la o cafea, la o prăjitură sau la un pachet de țigări. Pe de altă parte știu că nu oricine are posibilitatea să doneze 100 de lei dar 5 lei nu cred că este un capăt de țară și pic cu pic se face mult. Orice sumă este binevenită.

       Deci, concis și la obiect, contul în care se pot face donații este  RO95RZBR0000060016491108, deschis la Raiffeisen Bank iar titularul contului este Asociația pentru protecția necuvântătoarelor Amicii noștri.

        Și înainte să închei, o să vă las o poză cu un cățel găsit sub o scară de bloc, înspăimântat, bolnav și flămând, condamnat la o moarte în chinuri, cățel care a fost salvat și apoi tratat de oamenii aceștia minunați. Rezultatul după 20 de zile arată îmbucurător și sper că vă dați seama că de data asta 10 lei donați valorează cu mult mai mult decât  o lacrimă de compătimire transformată într-una de bucurie. Vreau deci bani, nu lacrimi și nu, nu sunt cinică ci doar realistă.

Read More

        Era una din diminețile alea urâte de toamnă târzie și cețoasă când frigul ți se instalează în oase și nu mai scapi de el decât pe la ora prânzului. Mă îndreptam fără entuziasm și cu gândurile aiurea spre serviciu ocolind cu atenție bălțile murdare în timp ce săream de pe o bordură pe alta. Intrarea în clădirea în care lucrez se vede de departe, chiar din micul parc pe care îl traversez în fiecare zi și de data asta mi s-a părut ciudat cum toată lumea se oprea câteva clipe înainte de a apăsa pe clanță uitându-se la ceva aflat pe scări. Abia când am ajuns în dreptul porții mi-am dat seama ce le atrăsese atenția: în capul scărilor, lipit de perete, mic și necăjit, zgribulea un cățel tremurând ca varga. Un ghemotoc de blană încovrigat în jurul cozii, cu nasul băgat între lăbuțe căutând fără succes un petic de căldură. Nu scotea niciun sunet, nu se mișca deloc și doar ochii negri și strălucitori care reflectau lumina becurilor de pe stradă trădau mica viață care pulsa în trupușorul lui.

        N-am avut puterea să mă uit cu atenție la el, mi se chircise inima și creierul mi se blocase ca întotdeauna când văd astfel de scene care mă impresionează până în rărunchi. Cât de hain trebuie să fii să arunci în stradă în prag de iarnă un astfel de suflețel fără să îți pese că îl vei supune unei morți sigure și de cele mai multe ori precedată de zile de înfometare, de chin și suferință? Am intrat ca teleghidată, am semnat condica, m-am dus în birou, mi-am dat haina jos și m-am trântit pe scaun  în timp ce mintea mea căuta cu disperare o soluție. Pentru moment nu aveam nici cea mai mică idee cum aș putea salva cățelul dar știam că nu pot să îl las acolo așa că m-am ridicat și m-am dus după el. L-am luat în brațe așa murdar cum era și m-am întors cu el în birou înfruntând privirile dezaprobatoare ale paznicului și ale câtorva colegi care și-au dat ochii peste cap. Am apucat doar să mai aud în urma mea câteva comentarii enervante legate de pureci, microbi, boli și pericole pentru copii după care am închis ușa răsuflând ușurată. Cel puțin pentru moment cățelul se afla în siguranță.

        Colega mea de birou e mare iubitoare de animale și știam că îl va accepta între noi până voi găsi o soluție, problema cea mai mare venea din faptul că lucrăm cu publicul și nu știam cum va reacționa micuțul animal, dacă va plânge, dacă va fi agitat, dacă va deranja, dacă va face pipi, caca, știți voi cum e cu o ființă vie. Clar, locul lui nu era acolo dar nici nu puteam să-l las să ajungă sub roțile unei mașini. Din fericire, când a dat de căldură, a picat zdrobit de oboseală. A mai apucat să bea doar un pic de apă și să ia câteva îmbucături din sandwich-ul meu după care a dormit neîntors vreo trei ore pe o bucată de molton. Atât de profund s-a scufundat în somn încât la un moment dat am crezut că poate o fi fost bolnav bietul de el și a murit dar când l-am verificat s-a întors doar leneos și fericit de pe o parte pe alta.

         Cât timp a dormit, nimeni nu i-a semnalat prezența. Un singur coleg dintr-un alt serviciu l-a observat întrebându-mă intrigat: Ce e cu Arhimede ăsta aici? N-a mai așteptat răspunsul și a ieșit la fel de repede cum a intrat dar deja eu apucasem să rețin numele. Să trăiască deci nașul lui Arhimede 🙂

        Am dat zeci de telefoane, mi-am pus toate pilele în funcțiune, m-am zbătut, m-am agitat, am întrebat, am căutat pe cineva să-l adopte, l-am pus pe Facebook și am tot sperat să îi găsesc un stăpân. N-am vrut să-l trimit la adăpostul pentru câini pentru că circulă prea multe zvonuri despre ce se întâmplă acolo. Eutanasiere și lucruri mult mai urâte. Două colege inimoase s-au implicat și ele cu tot ce au putut dar orele treceau iar noi tot nu găseam o soluție. Între timp pe Arhimede l-a apucat cheful de joacă ceea ce a înrăutățit situația pentru că nu era nici locul, nici momentul de alergat printre scaune și mese cu jucării improvizate din pahare de unică folosință. Bineînțeles că a făcut și-un pipi dar am curățat repede după el cu hârtie igienică și șervețele parfumate. Din fericire numărul doi nu s-a produs.

        Acasă între pisici era exclus să îl duc, la garaj la fiul meu nici pe atât. Avem deja trei câini despre care v-am povestit aici și nu mai avem loc de încă unul plus că nici nu poți să arunci un puiuț între ditamai matahalele că nu știi cum reacționează, poate se lasă cu bătaie și scandal și e de-a dreptul periculos. Dacă îl mănâncă de viu? Orele treceau, se apropia timpul de plecat acasă și pe mine mă cuprindea o disperare din ce în ce mai mare. Cu douăzeci de minute înainte de terminarea programului s-a produs însă minunea. O asociație la care insistasem telefonic din oră în oră a acceptat să-l ia pe Arhimede. Nu mai aveau locuri, erau deja supraaglomerați dar până la urmă au făcut pe dracu-n patru și l-au acceptat ba, mai mult decât atât, a venit cineva după el. Îmi venea s-o pup pe doamna  care l-a luat cu pătură cu tot și care ne-a povestit că cel mai probabil cățelul nostru va ajunge să fie adoptat în Anglia după ce bineînțeles va fi deparazitat, vaccinat și sterilizat când va împlini șase luni. Atât de ușurată m-am simțit că parcă pluteam. Dacă trebuia să îl las înapoi pe stradă, cred că mă îmbolnăveam.

        Din păcate văd mult prea des animale abandonate și întâlnesc foarte multe cazuri în care câini sau pisici au nevoie de ajutor dar n-am cum să mă implic de fiecare dată. Se întâmplă însă uneori, cum a fost și acum, să mă lovească ceva în moalele capului și să simt că nu mai pot face niciun pas înainte dacă nu rezolv problema și nu scot la liman suflețelul mic. Cu toate astea însă, cu toată dragostea mea pentru animale, nu cred că aș putea să fac voluntariat sau să lucrez într-un adăpost sau clinică veterinară, simt că psihic nu aș face față să dau piept cu atâta suferință… Deocamdată însă mă bucur pentru mica mea reușită.

Read More

        Unora nu le plac pisicile. OK, n-am nimic cu asta. La fel cum n-am nimic împotriva celor care nu gustă cartofii prăjiți, nu circulă cu autobuzul sau nu se uită la televizor. Dar nu înțeleg de ce întotdeauna atunci când se adună mai mulți oameni la un loc și se aduce în conversație subiectul animalelor de companie, se găsește un deștept care trebuie să țină discursuri declarative despre apucăturile diavolești ale pisicilor și despre cât de mult acestea își manipulează stăpânii. Și întotdeauna argumentul suprem este că mâțele nu își arată afecțiunea precum câinii. Este adevărat că pisica mea nu fuge la ușă atunci când plec de acasă și nici nu vine să-mi sară în brațe atunci când mă întorc dar asta nu înseamnă că nu mă iubește.

        Mie îmi plac și câinii și pisicile la fel de mult, de fapt îmi plac cam toate animalele dar viața la bloc este mult mai simplă cu o pisică. Un câine este aproape obsesiv dependent de stăpân și uneori asta poate deveni de-a dreptul sufocant. Într-o situație cu care nu este familiarizat se comportă de multe ori ca un copil mic căutând sprijin, îndrumare și susținere în fiecare clipă în timp ce pisicile, mult mai curioase, se avântă în locuri cu adevărat periculoase fără a căuta sau a cere acordul omului. Însă faptul că pisicile sunt atât de independente nu înseamnă că au o inimă de gheață.

        Am citit undeva o comparație care mi s-a părut genială, o paralelă care surprinde perfect relația omului cu animăluțul său. Gândiți-vă la o petrecere. O nuntă sau un revelion, whatever…  Unele cupluri apar împreună ținându-se de mână și rămân alături la aceeași masă vorbind doar unul cu altul de la început până la sfârșit în timp ce alte cupluri se despart de cum au intrat și se  amestecă printre invitați regăsindu-se doar înainte de a pleca acasă. Dar tot împreună. Mai concis și mai vizual decât atât nu cred că se putea descrie relația cu un câine față de cea cu o pisică.

        Pentru că sunt mândra posesoare a unei pisici adorabile (sau poate sclava ei??) o să vă spun câteva motive pentru care este mult mai simplu să te bucuri de  compania unei pisici decât de cea a un câine. Mai ales atunci când stai la bloc.

• Au nevoie de mult mai puțin spațiu. Într-un apartament mic de bloc pot conviețui cu ușurință chiar două-trei pisici fără a se împiedica una de alta.
• Pisicile sunt fericite să stea doar în casă și nu își doresc să fie plimbate pe afară. Nu se plictisesc niciodată și își găsesc ocupație uitându-se (cu jind) pe fereastră după păsări sau după orice altceva ce mișcă. Odată Sylvestra mea a stat înțepenită și s-a holbat fascinată mai mult de două ore la o muscă intrată în lampa cu neon din bucătărie. Cu cât musca bâzâia mai tare, cu atât  i se dilatau mai mult pupilele 🙂
• Costurile cu întreținerea unei pisici sunt mai mici. Muuult mai mici. Evident, pe primul loc se află mâncarea deși aș putea foarte bine să spun apa. Glumesc desigur, dar glumă-neglumă, pisicile nu beau apă aproape deloc 🙂 Câinii în schimb zici că sunt deschidratați ca după un maraton continuu. Sigur că nu o să compar dieta lui Jax, rottweilerul de 50 de kile, cu dieta unei pisici aristocrate pentru că nu ar fi relevant. Dar un cățel de talie mică este oricum mai mâncăcios decât o pisică poate și pentru faptul că este un mare consumator de energie. Un câine aleargă ca apucatul și apoi plescăie băgând la ghiozdan până îl doare burta în timp ce o pisică ciugulește grațios din vârful buzelor bunătăți ca și cele de aici iar apoi își face somnul de frumusețe fără să deranjeze pe nimeni. Până și la jucării prețurile diferă ca de la cer la pământ. Un șoricel din pene e vreo 6 lei în timp ce o chestie de ros, un pic mai solidă pe care câinele să n-o distrugă în primele cinci minute, sare de 30 de lei. La veterinar lucrurile stau la fel.
• Nu fac gălăgie. Mieunatul pisicii atunci când își dorește ceva este clinchet de clopoțel pe lângă lătratul unui câine care se aude de la parter la etajul patru deranjând vecinii. E adevărat că o pisică în călduri face ca toți dracii dar printre primele lucruri pe care ar trebui să le facă un stăpân responsabil este să își sterilizeze animalul. Asta dacă bineînțeles nu își dorește pui.
• Sunt mai curate decât câinii. În timp ce câinii necesită băi regulate, pisicile își curăță singure blănița. Mai mult decât atât, nici nu vor să audă de apă și fug de baie ca dracu’ de tămâie. O singură dată în cei șapte ani de când o am i-am făcut baie Sylvestrei și asta pentru că am fost nevoită. Se pricopsise cu pureci. Deși nu iese niciodată din casă, uneori mai inspectează casa scării și probabil de acolo i-a venit fericirea. Eram disperată. Orice soluții încercam nu reușeam să scap nicicum de pureci și se scărpina săraca de ziceai că e turbată, ba, mai mult, mai găseam câte o ciupitură și pe propriile picioare. Nu vreți să știți cât de tare te mănâncă mușcăturile de pureci. Mici, mici dar ai dracu’ rău… Greșeala mea a fost că am încercat doar leacuri găsite prin supermarketuri care erau ca o frecție la un picior de lemn în loc să mă duc direct aici și să  rezolv problema instant. Până la urmă soluția a fost să îi facem o baie forțată și am scufundat-o cu totul în cadă. Nu i-am lăsat afară decât boticul și ochii. Unul o ținea, că se zbătea de zici că voiam să o omorâm, și celălalt, adică eu, am șamponat-o cu toate gelurile de duș din dotare. Am ținut-o scufundată în apă până am socotit că s-au înecat toate creaturile care i se ascundeau în blăniță și apoi, cu o pensetă, am adunat purec cu purec. Câteva ore am lucrat pe ea dar operațiunea a fost un succes.
• Câinii nu torc. Îmi pare rău pentru cei care n-au auzit și n-au simțit niciodată sunetul reconfortant al torsului unei pisici. După părerea mea torsul pisicesc este mai melodios decât Lullaby a lui Brahms și mai terapeutic decât o baie caldă urmată de un masaj 🙂
• And last but not least, cândva, în urmă cu ceva mii de ani, pisicile au fost venerate și socotite zeități. Așa că pentru orice eventualitate, nu strică să ne dăm  bine pe lângă ele.

Voi în ce categorie vă încadrați? dog lovers sau cat lovers? Sau în cea de a treia – crazy cat lovers? 🙂 

 

 

Read More