Condimente ordonate

        Cui nu-i place ordinea? Mă gândesc că tuturor ne place să ne găsim întotdeauna lucrurule și să nu fim nevoiți să pierdem vremea și să ne enervăm căutând iar și iar după câte un obiect despre care suntem aproape siguri că știm unde l-am pus. Dar de cele mai multe ori asta e ușor de spus și greu de făcut. Sau mai bine să nu generalizez, poate doar în cazul meu e așa. Mi-am propus de ani de zile să-mi organizez colecția de condimente dar niciodată nu am avut timp pentru asta, am amânat și am tot amânat deși aveam totul pregătit, trebuia doar să-mi rezerv o oră-două și să mă apuc de treabă. Ei bine, în sfârșit am făcut-o și pe asta în weekendul care tocmai a trecut  și mă simt tare satisfăcută de ce a ieșit.

        Nu sunt mare maestră în ale bucătăritului și recunosc că nu-mi place să gătesc dar sunt nevoită să fac acest lucru din când în când. Aleg să gătesc cât mai simplu, fără complicații inutile și n-am visat și nici nu-mi doresc să ajung vreun mare chef, nici măcar să mă apropiu de un astfel de titlu. Nu mă interesează deloc. După părerea mea, condimentele fac diferența pentru ca o mâncare să aibă sau nu gust, asta e tot ce știu și mereu mi s-a spus că gătesc bine. Tot secretul constă în condimente așa că am mereu din toate în casă, din păcate adunate claie peste grămadă.

IMAG2229 (1)

          Nu e greu de înțeles de ce mi-am dorit să le pun în ordine  așa că mi-am făcut etichete pe care apoi le-am lipit pe recipiente de același fel.

IMAG2239

         Am folosit două tipuri de borcănele, unele de la Ikea și celelalte reciclate de la muștarul pe care îl cumpăr de la Lidl (un muștar cu miere absolut delicios dar pe care nu îl găsesc decât o dată pe an în nu-știu-ce săptămână).

IMAG2242

        Iar la final am înșirat toate borcănelele pe două polițe înguste, cumpărate tot de la Ikea. puse una în prelungirea celeilalte.

IMAG2244

       Pe lângă faptul că arată bine, ocupă foarte puțin loc și e un lucru foarte util. Am filmat toată derularea micului meu proiect și, fără niciun pic de modestie, sunt foarte încântată de ce mi-a ieșit. Dacă vreți să vedeți cum a decurs toată operațiunea, dați un click mai jos 🙂

Share This:

Citește mai mult

Ceas home-made

        Azi am fost la dentist și mi s-a făcut o mică anestezie. Adică nu știu cât de mică a fost pentru că am simțit că mi-a amorțit jumătate de cap iar când sunt într-o astfel de stare simt întotdeauna nevoia să fac ceva care să-mi îndepărteze gândurile de la disconfortul fizic. Și mi-am găsit o ocupație care să-mi pună talentul în valoare 🙂
       Aveam prin casă un ceas de perete primit în urmă cu mulți ani de la un prieten care și-a făcut materiale promoționale cu numele firmei de care se ocupa la vremea respectivă. Nu știu dacă firma mai există, dar dacă da sper să nu se supere că i-am acoperit sigla pentru că asta vrut să fac: să transform un ceas sec în ceva care se aducă un pic de culoare și căldură.
        Și m-am apucat de lucru întinzându-mi pe birou ustensilele și materialele (cele mai multe cumpărate de la Lidl).
        V-am mai spus despre relația mea de dragoste-ură cu Lidl: dragoste, pentru că găsesc mereu lucruri drăguțe și ură pentru că nu le găsesc tot timpul. Dar cred că aceasta este politica magazinului, să aducă mereu altceva, nu aceeași marfă ca să te atragă să mergi în fiecare săptămână și să descoperi cumperi noi comori. Eu sunt înnebunită după materiale pentru activități creative și am cumpărat tot felul de blocuri cu hârtie colorată, plicuri, cartoane, sfori și o mulțime de mărunțișuri. Nu numai de la Lidl ci de peste tot unde văd ceva draguț și ieftin pentru că materialele acestea sunt destul de costisitoare. Am găsit odată o bluză la un second-hand de un kitsch desăvârșit și am cumpărat-o pentru că era plină de paiete, mărgeluțe, bucățele de plastic și oglindă numai bune pentru hobby-ul meu.
        Dacă am vreun regret în ceea ce mă privește este faptul că nu știu să desenez. Nu am deloc talent, n-am nici viziune în spațiu și orice a ieșit din mâinile mele care a implicat desen a însemnat de fapt să copiez de undeva ceea ce mi-aș fi dorit să pot crea singură. De obicei caut modelul pe internet, îl salvez de desktop și efectiv pun o foaie de hârtie albă pe monitor și copiez ceea ce vreau. Acum aveam nevoie de cuvântul home scris cu litere de tipar mai grăsănele astfel încât să le pot decupa. Și am găsit exact ceea ce am căutat.
        Am copiat pe foaie și în câteva minute am avut gata literele 🙂

 

        Apoi am lipit pe partea de jos a ceasului o bucată de carton albastru, am decupat fiecare literă din hârtie cu diverse imprimeuri (la ”O” m-am chinuit cel mai mult)  și rezultatul e acesta.
        Drăguț, nu-i așa? Parcă mi-ar plăcea un fel de contur la dreptunghiul albastru dar mi-e teamă să nu-l stric. Voi ce spuneți, să-i mai adaug ceva?

Share This:

Citește mai mult

Știu să cos la mașină

        Mi-e frică de război, întotdeauna mi-a fost. Poveștile pe care le auzeam de la bunica mea nu erau doar despre Feți-frumoși și Ilene Cosânzene. Uneori poveștile ei erau de fapt  aducerile aminte despre război. Despre fuga de pe linia frontului și refugiul în satele părăsite aflate la câțiva kilometri dar care mai păstrau încă pivnițe ce ofereau adăpost  împotriva schijelor care zburau în toate direcțiile. Asta îmi povestea uneori bunica. Despre o zi caldă de la sfârșitul lui septembrie 1944 care a venit cu vestea care s-a răspândit ca un fulger: vin rușii! În câteva ore tot satul s-a golit, oamenii au fugit cu ceea ce aveau pe ei sau, cei mai norocoși, cu ceea ce au putut încărca în căruță. Și-au lăsat munca de o viață, case, animale, recolte și au fugit din calea morții peste câmpuri, prin păduri, ocolind drumurile principale care erau înțesate de tancuri.
        Nu înțelegeam prea multe atunci, nu pricepeam cursul evenimentelor și grozăvia faptelor dar cea mai mare oroare mi se părea episodul întoarcerii acasă. După două luni de pribegie în care familia se hrănise mai mult cu mere și ceai de tei, revenirea în sat a însemnat conștientizarea proporțiilor tragediei. Au găsit o casă din care nu mai rămăseseră decât pereții și acoperișul. Nu mai existau nici geamuri, nici uși, noroiul din curte era amestecat cu cărțile din bibliotecă, grajdul bombardat se prăbușise peste vitele care, moarte demult, emanau un miros pestilențial, în fostele sertare sculptate ale mobilei de sufragerie se vedeau urme de furaj, semn că fuseseră folosite drept vase pentru a hrăni caii. Totul era zdrobit, aruncat, rupt, împrăștiat, nimicit… Nu mai exista nimic întreg.
       Am vizualizat aceste imagini de sute de ori și știu că la fel a fost în Bosnia, în Irak, în Afganistan și în toate celelalte zone de conflict ale lumii… la fel e acum în Ucraina. Imagini apocaliptice văzute la televizor ne răvășesc pentru câteva clipe dar le uităm imediat pentru că par mult prea departe, într-o altă lume și într-un alt timp. Exact ca o boală gravă care ne închipuim că nu ne poate atinge. Se poate întâmpla doar altora. Și totuși cum ar fi dacă ni s-ar întâmpla nouă asta? Dacă această grădiniță bombardată nu ar fi fost în Donetsk, ci în București? Sau în Iași, sau în Cluj?
Sursa foto telegraph.co.uk
        Dacă stația de autobuz  în care a explodat obuzul care a omorât 13 oameni în ianuarie era stația lui 131 și nu o stație din estul Ucrainei? Dacă, dacă, dacă… Războiul a fost și va rămâne la fel peste tot. Oribil. distrugător nu doar de vieți ci și de lumi.
       Întrebarea care m-a frământat de mică era cum reîncepe viața între dărâmături? Vroiam să știu de la bunica mea unde s-au culcat în prima noapte când au revenit acasă, pe ce au pus capul? că nu mai erau nici perne, nici pături și nici măcar un colțișor de covor. Unde au găsit mâncare și dacă au găsit morcovi în grădină în ce i-au fiert, că toate oalele dispăruseră? Cum au făcut uși noi, și geamuri, și gard, unde au găsit haine că venea iarna și câte și mai câte… Iar bunica îmi povestea a nu-știu-câta oară cum s-au descurcat și cât de greu le-a fost dar nu uita niciodată să adauge că atâta timp cât omul are două mâini cu care să lucreze nu piere de foame. Iar mie asta mi-a rămas bine în minte: cu două mâini poți să construiești o întreagă lume.
        M-am străduit întotdeauna să fiu îndemânatică și spun că m-am străduit pentru că nu am avut un talent nativ care să mă ajute prea mult și să învăț foarte ușor. Vorbesc de iscusința de a tricota, de a croșeta, de a coase, de a face mici reparații prin casă sau chiar de a găti. Unii, de exemplu, știu să curețe un cartof de la prima încercare. Eu nici acuma nu mă pot lăuda că am viteză la o astfel de operațiune. În schimb mi s-a părut ceva mai ușor să învăț să cos și, ca orice lucru pe care îl stăpânești, a început să-mi placă.
       În scenariile mele imaginare, după o  calamitate, fie ea război sau cataclism natural, lumea se poate reconstrui doar de către cei care știu să facă ceva practic: să zidească, să grădinărească, să repare, să tencuiască, să lipească țevi, să refacă o instalație electrică sau să confecționeze haine Cei care nu știu nimic altceva decât să facă prezentări în powerpoint, studii de marketing, proiecte de buget și planuri de resurse umane nu prea sunt de folos într-o astfel de situație la limita supraviețuirii. Nu cred în apocalipsă și nici nu sunt o persoană pesismistă dar faptul că știu să lucrez ceva concret cu mâinile mele îmi dă un sentiment de încredere și siguranță pentru că nu se știe niciodată când aceste abilități îmi vor fi de folos.
        Dacă aș fi trăit în anii de după război, în mod sigur aș fi știut să cos o fustă din materialele de proastă calitate care se dădeau pe puncte în urma cozilor la care se stătea de la 12 noaptea. Aș fi putut, desigur, să prelungesc cu câțiva ani viața unui palton întorcând stofa decolorată și uzată pe partea cealaltă. Și dacă mi-aș fi dat un pic mai tare silința aș fi reușit să croiesc o rochie de bal dintr-o perdea de catifea precum ambițioasa Scarlett O’Hara. Din fericire nu am trăit acea perioadă neagră și grea.
Se spune că ceea ce suntem reprezintă suma experiențelor pe care le-am trăit. Faptul că eu asociez oarecum dexteritatea de a face haine cu drama războiului nu înseamnă că nu am admirație completă față de adevărații designeri vestimentarei care fac acest lucru dintr-o mare pasiune și un talent înnăscut. Sunt lucruri total diferite și mă gândesc de multe ori cât de ciudată și complicată e mintea omului făcând astfel de legături. Mintea unui copil e ca o foaie albă pe care poți să scrii orice dar cu mare grijă pentru că greșelile nu pot fi șterse niciodată.
        Îmi place croitoria, îmi place să cos la mașină și mă mândresc cu lucrurile care ies din mâna mea deși în ultima vreme am cusut mai mult fețe de pernă decorative, perdele și draperii decât haine adevărate. Am o mașină de cusut cumpărată cu 10 euro din flohmarkt, cred că așa se numește piața de vechituri din Germania, care coase excelent. Din păcate, nu coase decât drept, adică e o mașină simplă, basic. Din această cauză sunt multe lucruri pe care evit să le fac și cel mai important dintre ele și care îmi îngrădește inspirația cel mai tare este coaserea butonierelor. Detaliile fac diferența este un slogan care a intrat deja în folclor și care cuprinde mult adevăr. Ca, de exemplu,o butonieră care cusută de mână arată așa:
sursa foto rawdorable.blogspot.com
        Hai să zicem că s-ar putea și un pic mai bine dar în vecii vecilor nu o să arate ca butonierele cusute la mașină:
sursa foto minussi.com
        Despre detaliile astea vorbeam, ca să nu mai spun de cusăturile ornamentale și de alte lucruri de mare finețe care, de cele mai multe ori, nu se văd, fiind pe dosul hainei dar care contează extrem de mult. De exemplu un tiv prost cusut poate să distrugă complet o ținută. Și cum, în ultima vreme, simt că în ceea ce privește designul vestimentar am foarte multă inspirație, am căutat pe internet un magazin de electrocasnice care să vândă mașini de cusut Brother.
 
        Vreau un Brother pentru că este o mașină de cusut japoneză și asta spune tot. Adică oferă garanția calității, se știe doar că workaholicii japonezi nu dau greș niciodată atunci când e vorba de tehnică. Iar mașina asta coase singură fermoare, butoniere  (10 modele!) , tivuri invizibile, surfilează, face cusături elastice, face găici, brodează, face orice e legat de cusături. Și ce-mi place foarte, foarte tare (detaliu pentru cunoscători) este că reglarea presiunii piciorușului presor se face automat (electronic) pentru că nu e totuna să coși o mătase subțire sau să coși un material de blugi. De fapt tot sistemul este digital. Sigur că pentru un începător nu sunt necesare toate aceste facilități, v-am spus doar de ce aș alege eu această marcă și acest model. Aici găsiți însă toate celelalte modele de mașini de cusut și o mulțime de promoții.
        Să vă spun acum ce aș face cu mașina mea de cusut Brother. În primul și-n primul rând, m-aș apuca de cusut pernițe pentru verighete și să vă explic ce sunt astea pentru că până de curând nici eu nu am știut. Sunt, exact cum le spune numele, pernițe pe care se așează verighetele înainte de cununie, legate cu o panglică ce este cusută de perniță (asta ca să nu cadă pe jos). Pernița cu verighetele se prezintă de către cavalerul de onoare (sau, la noi, de către naș) atunci când vine momentul ca preotul să pună inelele pe mâna mirilor.
foto engagement-rings.ga
        Este încă un obiect sau un obicei, nici nu știu cum să-i spun, preluat din tradiția anglo-saxonă. Mie mi se pare o idee drăguță dar obiectul în sine nu are utilitate decât preț de câteva minute. La noi nu prea se găsesc încă astfel de pernițe iar pe ebay costă foarte mult. Miresele sunt însă dispuse să plătească oricât, pe orice prostie, atunci când vine vorba de nunta lor. Intră într-un fel de transă și li se pare că cea mai frumoasă zi din viața lor merită chiar și ultimul bănuț. Cu cât pernițele de satin sunt mai bogat brodate, cu cât au mai multe danteluțe, mărgele și briz-brizuri, cu atât sunt mai scumpe. Cu o mașină de cusut care brodează litere totul devine foarte simplu și aș putea să cos astfel de obiecte pe bandă rulantă. Ca să rămân în același registru, aș face și jartiere, la astea oricum am experiență pentru că le-am făcut tuturor prietenelor mirese și toate au fost încântate.
foto cherlaan.com
        Bineînțeles că mi-aș coase și mie haine. Nu foarte multe pentru că deja nu mai am unde să le depozitez. Dar cel mai mult mi-ar plăcea să cos haine pentru fetițe. Rochițe care îmbrăcate să te ducă cu gândul la îngerași, fluturi și flori. Ce văd acum prin magazine duce mai degrabă către pițiponceală decât spre ingenuitate și mi-ar plăcea să văd altceva în jurul meu.
foto wanelo.com
        Și aș mai coase, tot pentru copilași, costume de carnaval, pentru serbări la grădiniță sau Halloween. Da, deci dacă aș avea o mașină de cusut care să știe de toate, aș coase non-stop. Probabil aș deveni o sursă de inspirație pentru Murphy care mi-ar dedica și mie o lege. Ceva similar cu Dacă tot ceea ce ai este un ciocan, toate obiectele din jur iți par cuie 🙂

 
Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2015.

Share This:

Citește mai mult

Kids Business

         Zilele trecute mergeam liniștită pe stradă când am întâlnit două fetițe cam de 8-9 ani care m-au abordat cu un zâmbet pe toată fața : Vreți să cumpărați niște brățări ? M-am oprit mirată să văd despre ce este vorba.
         Aveau o cutie dreptunghiulară, din plastic transparent, probabil la origine o cutie mare de înghețată. Au deschis capacul și mi-au arătat o mulțime de brățări din elastic viu colorate. Să fi fost 50-60 de bucăți. Arătau frumos și îți luau ochii cu toate că erau amestecate și nu erau puse în nici o ordine. Le întreb de unde le au și îmi răspund deodată că ele singure le-au împletit.
         – Bine, zic, ca să intru în jocul lor, cumpăr.
         – Câte cumpărați ? sar ele repede.
         – Păi una, câte să cumpăr ? Cât costă una ?
         – 1 leu, mi se răspunde, dar să știți că astea nu se poartă doar câte una. Trebuie să vă puneți mai multe pe mână ca să arate frumos.
         – I-auzi, dar de unde știți voi cum se poartă ?
         – Am văzut la televizor ! Și Mihaela Rădulescu are multe de tot.
         Cu asta m-au dat gata. Dacă Mihaela, care este o divă,  are brățări din elastic, eu de ce n-aș avea ? Am ales două brățări, le-am plătit și apoi am mai stat puțin de vorbă cu ele.

         Le-am întrebat de unde au învățat să împletească și de unde își procură materia primă. Am aflat cu stupoare că au învățat de pe YouTube și că elasticele le cumpără de la magazinul chinezesc. Inutil să mai spun că de cum am ajuns acasă am căutat pe YouTube lecțiile de împletituri în care cele două copile erau deja experte. Și am găsit o mulțime de filmulețe, dacă vreți să vedeți unul, îl găsiți aici . Între noi fie vorba am căutat și poze cu Mihaela Rădulescu și am găsit-o frumoasă ca întotdeauna și cu multe brățări pe mâini. Deci fetele aveau dreptate.
 
                  M-am gândit mult la această întâmplare, la spiritul antreprenorial pe care îl aveau cele două. E clar că principiile vânzării le aveau în sânge fără să le fi învățat de la nimeni. Lucrau perfect în echipă și se completau reciproc. Nu era un joc în care să își imagineze că vând pietricele pe post de bomboane și praf de cărămidă roșie pe post de boia de ardei. Ele cumpărau materiale, produceau un produs finit și apoi îl vindeau. O mică afacere pentru zilele de vacanță. O afacere în care plăcerea de a împleti se suprapunea cu utilul și cu un rezultat concret. Pentru că brățările sunt purtabile, nu sunt de jucărie:

          Întrebarea care îmi vine acum în minte este dacă gândirea de afaceri este ceva înnăscut, ca un oricare alt talent, sau se poate învăța pe parcurs.
         Cu toţii avem idei de proiecte sau de afaceri, dar uneori ne e teamă sau nu ştim cum să le pornim. Foarte mulți dintre noi ne dorim să fim proprii noștri șefi dar entuziasmul copilăriei ne scade cu fiecare an care trece peste noi. Cu toate astea cred în continuare că dacă avem o idee și ne dorim cu tot prețul să o punem în practică cu puțin ajutor orice devine posibil. Și bineînțeles pasiune și multă muncă.
         V-ați gândit vreodată că ceea ce ne lipsește pentru a ne pune în practică ideea de afaceri este faptul că nu suntem înconjurați de persoane entuziaste și că trăim într-un mediu ostil unei astfel de perspective? Poate că ar trebui să schimbăm asta.
         În perioada 14 – 20 septembrie, la Pensiunea Speranţa din Predeal, se va organiza şcoala de antreprenoriat Start Me Up, singura şcoală de acest gen din România. E o săptămână altfel unde oamenii știu să asculte, nu iau în derâdere nici o idee și nu te trimit înapoi la serviciul călduț, plătit prost dar sigur.
         În cadrul școlii se formează echipe, se generează idei de afaceri şi ulterior se dezvoltă concepte viabile de business. Toate astea lucrând alături de un trainer internaţional, antreprenori şi investitori consacraţi din România. La final ideile se validează prin prezentarea în faţa unui juriu de specialitate și se stabilește un clasament.
         Aceasta poate fi o rampă de lansare a afacerii tale și poate însemna reinventarea ta ca antreprenor. Te tentează astfel de cursuri ?
 
        
 
        

Share This:

Citește mai mult

Un pic de îndemânare

         Știți cu toții pantofii aceia comozi pe care îi purtăm zi de zi și nu ne mai vine să luăm altceva în picioare. Sunt convinsă că fiecare avem o pereche cu care am putea să mergem pe jos 10 kilometri fără să ne jeneze nici un pic. Pantofi care pur și simplu ne sunt dragi. Așa sunt sandalele pe care mi le-am cumpărat la începutul verii și de care nu m-am despărțit nici o zi. N-am mai avut ceva atât de comod de tare multă vreme, nu au nici o cusătură pe interior, nici un noduleț, parcă sunt desculță când le port. Și in plus arată foarte drăguț și au o culoare care merge cu orice: nude. Pe românește, culoarea pielii.
         Așa că în momentul în care una dintre ele mi s-a stricat am crezut că leșin.

 

         Mi s-a agățat ceva de lanțul ornament (nici acum nu știu exact ce, cred că o sârmă pentru că eram pe stradă) și când am pășit, lanțul s-a rupt. Pentru că era de plastic deși părea metalic. Acuma, na, made in China, dar totuși foarte frumoase. Deci m-am împiedicat destul de tare și am fost teribil de supărată că mi-am stricat sandalele.
         După ce-am ajuns acasă le-am pus lângă coșul de gunoi cu gândul să le arunc imediat și să nu le mai văd. Ca să nu-mi tot aduc aminte ce rău îmi pare după ele. Nu știu de ce nu am dus gunoiul afară în seara aia. În orice caz a doua zi când am văzut din nou sandalele lângă coșul de gunoi m-a străfulgerat o idee. Ce-ar fi să le repar ?
          Întotdeauna mi-a plăcut să meșteresc, să cos și să fac lucrușoare hand-made. Nu era mare lucru de făcut, doar de înlocuit lanțul cu altceva. M-am tot uitat să văd ce găsesc prin casă: lanț nu aveam, dar aveam niște mărgele foarte frumoase care aș fi putut să le înșir pe un elastic. Dar erau prea colorate și nu vroiam să modific stilul sandalelor. Am găsit în schimb o panglică aurie rămasă de la Crăciun care se potrivea exact cu ce aveam în gând. Panglica avea marginile făcute dintr-o sârmă subțire astfel încât poate fi modelată cu ușurință și rămâne în forma pe care i-ai dat-o. Pe scurt: cum o pui, așa stă. În poză sunt toate ustensilele și materialele de care am avut nevoie:

 

 

         Am tăiat panglica, am trecut-o prin gaică, am împletit-o și apoi am cusut cele două capete unul de altul (dedesubt, să nu se vadă).
          Apoi am pus un strop de lipici în două-trei locuri ca să nu se deplaseze noul ornament și să nu-și modifice forma. Și gata, asta a fost tot. Tot proiectul nu a durat mai mult de 10 minute (pentru ambele sandale). Și parcă îmi place mai mult varianta a doua, cea modificată.
           De-acum pot să merg liniștită la plimbare pentru că sunt pe deplin mulțumită de rezultat. Ce spuneți, mi-au ieșit bine sandalele ?

Share This:

Citește mai mult