Plan pentru 2015 – Delta Dunării

         Nu-mi vine să cred că mai sunt doar câteva zile de vară și iar nu am ajuns în deltă… ”iar”. Adică niciodată. Da, nu am fost niciodată în Delta Dunării. Și îmi doresc nespus de mult să ajung după câte lucruri frumoase am citit și am văzut în poze. Ultimul termen pe care mi-l dau este vara lui 2015 și cam asta  îmi doresc să fac :
         1 Să văd pelicanii de-aproape. Să-i văd cum pescuiesc , cum umblă pe uscat, cum își iau zborul, cât de mari sunt și dacă scot vreun sunet. Una din primele mele jucării a fost un pelican de lemn, pe rotițe, pe care îl plimbam trăgându-l de sfoară iar el își deschidea și închidea ciocul. Mi-era foarte drag și pentru că încă nu vorbeam bine îi spuneam picalan. De-atunci mi-a rămas în minte ca fiind o pasăre foarte simpatică dar pe care nu am văzut-o niciodată în realitate.

         2 Să mănânc pește dimineața, la amiază și seara. Pentru că îmi place foarte mult dar eu nu știu să îl gătesc decât prăjit în făină albă sau în mălai. Iar borș de pește nu am mâncat decât de vreo două ori în viața mea și mi-a plăcut la nebunie. Deci mi-ar plăcea să devin, pentru câteva zile, piscivoră.

         3 Să văd cu ochii mei cât de adâncă este apa, ce culoare are și cum se împletește cu pământul. Cât este apă și cât este pământ pentru că nu pot să-mi imaginez dacă apa este limpede sau totul pare mlăștinos. Vreau să văd cât de caldă este și ce gust are. Da, o să o gust apa și nu o să mor din asta. Am obiceiul ca în orice loc nou ajung să beau, sau cel puțin să gust, din apa pe care o beau localnicii. Mi se pare că așa intri cel mai ușor în atmosfera locului. Cea mai rea apă pe care am băut-o vreodată a fost la Zimnicea. O apă sălcie și călduță, cu toate că abia scoasă din fântână. Ciudat că după două săptămâni de băut o astfel de apă te obișnuiești și nu îi mai simți gustul.
         4 Să aud cum vorbesc lipovenii între ei și să învăț câteva cuvinte, nu neapărat rusești ci nume de obiecte care în zona mea nu există. Să mă lămuresc ce este ăla un zăvoi, ce este un grind și dacă este vreo diferență între lotcă și barcă.
         5 Să mă plimb cu barca. Dar vreau să fie neapărat cu vâsle, în nici un caz cu motor pentru că ar face zgomot și ar speria toate vietățile. Iar dacă aș avea ocazia să mă urc într-un canoe aș fi cu adevărat fericită. Habar n-am dacă există așa ceva în deltă sau doar imaginația mea face astfel de asocieri datorită faptului că Ivan Patzaichin vine de acolo. Îl admir enorm pe omul ăsta, l-am urmărit de-a lungul timpului la toate olimpiadele și regret că acum câțiva ani n-am avut curajul să mă duc să-i spun acest lucru atunci când ne-am intersectat în holul unei clădiri din București.

         Și în plus, Ivan Patzaichin continuă să aducă valoare țării printr-o mulțime de inițiative care promovează delta și ecoturismul. Săptămâna viitoare (între 29 şi 31 august) Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23 organizează la Tulcea a patra ediţie a RowmaniaFest – Festivalul Internațional al Bărcilor cu Vâsle. Mi-ar plăcea extraordinar de mult să pot ajunge și eu. Dacă vreți să aflați mai multe despre acest eveniment și despre ceea ce face marele sportiv pentru a promova ecoturismul și delta puteți să o faceți aici  .
         Tot ce aș face în excursia mea în deltă aș vrea să fie curat și ecologic. Aș vrea să dorm într-o casă tradițională (dacă mai există) și în nici un caz nu aș sta la complexe turistice cu stele. Nu mi-e dor de cinema, piscine, săli de fitness, biliard sau discoteci. Când o să ajung în deltă o să vreau doar să ascult liniștea și să mă bucur de natură.
         Voi, cei care ați fost deja acolo, ce credeți că ar trebui să văd neapărat ?

Share This:

Read More

Muzeul Satului. Like

         Am mai descoperit un loc minunat în București: Muzeul Satului. E un fel de Românie în miniatură.  Nu vă grăbiți  să asociați imaginea cu cea a unui muzeu clasic, cu lungi șiruri de încăperi, cu vitrine de sticlă, cu bariere de sfoară peste care nu se trece, cu multe lumini aprinse și liniște mormântală. Este altceva. Este pur și simplu un parc în care te poți plimba de dimineața până seara fără să te plictisești nici o secundă. Un parc la care trebuie să plătești bilet la intrare, 10 lei, unde nu se fumează și unde nu ai voie să-ți aduci câinele la plimbare pentru că e totuși un muzeu. Cu toate astea am văzut pisici care își duc veacul pe acolo fără să fie stingherite de nimeni. Ba chiar am donat câțiva bănuți ca să le fie viața mai ușoară.
 
        
         Am intrat la muzeu prin poarta Miorița din parcul Herăstrău și am stat vreo 4-5 ore dar nu am apucat să vedem nici jumătate din cele  300 de case care se găsesc acolo. A fost o zi frumoasă și caldă de vară fără să fie însă caniculă așa că am putut să ne plimbăm în voie pe alei. Am intrat în căsuțe, le-am admirat și ne-am imaginat care ar fi casa moșului și care a babei. Sunt case și chiar biserici aduse din toate zonele țării, una mai frumoasă ca alta. În jurul lor s-au făcut grădinițe de flori și parcă sunt acolo de când lumea și pământul, nu sunt doar niște exponate reci de muzeu. Se simte că încă au viață în ele.
Casă din Dobrogea
         Unele case au ușa deschisă și în interior regăsești atmosfera tradițională, mobila, covoarele, vasele, prosoapele, exact ca acum o sută sau două sute de ani. Nu sunt case pustii, zici că cineva trebuie să se întoarcă acasă din moment în moment.  Mi-a plăcut foarte mult casa din Sălciua poate și pentru că am simțit-o mai aproape de originile mele.
 
Casa din Sălciua – Valea Arieșului
         Cele mai multe case sunt foarte, foarte mici în comparație cu ce se construiește acum iar ca să intri pe ușă trebuie să te apleci destul de bine. Acum când revăd pozele făcute atunci nu mai țin minte din ce zonă a țării e fiecare casă pe care am admirat-o dar cred că asta nu e important decât pentru un specialist. Știu doar că toate casele sunt din România și ne reprezintă pe toți într-un fel sau altul.
 
 
 
         Am avut o mare, mare surpriză legată de un anumit tip de locuință. Voi cum vă imaginați că arată un bordei ? Până acum eu știam că este o locuință îngropată în pământ în care trăiau cei năpăstuiți de soartă, cei mai săraci dintre săracii satului. Cel puțin eu asta am învățat la școală. În Muzeul Satului am văzut pentru prima oară un bordei și tot ce am avut în minte legat de acest cuvânt s-a spulberat pe loc. Am intrat înăuntru și mi s-a părut cea mai confortabilă casă dintre toate cele pe care le-am putut vizita în muzeu. Am îndrăgit-o pe loc. Atât de tare încât acum îmi doresc nespus să am și eu undeva un bordei de vacanță.
 

 
        
 
         Este  mult mai încăpător decât pare pe dinafară, lumina care intră pe geamurile aflate la nivelul solului este suficientă și vara păstrează răcoarea pământului. Faptul că nu are nevoie de fundație mi se pare un mare avantaj din punct de vedere al costurilor de construcție. Mi s-a părut o soluție foarte interesantă, ecologică și demnă de pus în practică.
         Parcul se întinde pe multe hectare și ca să vezi tot ai destul de mult de umblat dar din când în când poți să te odihnești pe o bancă la umbra unui stejar sau, dacă îți face plăcere, poți să stai chiar pe iarbă. Pentru că, în sfârșit, au dispărut și din parcurile noastre plăcuțele cu nu călcați pe iarbă.
 
 
         Mi-au plăcut coșurile de gunoi care erau la tot pasul și care se integrau perfect în peisaj. Adevărul e că nu am văzut nici o hârtiuță aruncată pe jos. Ce bine ar fi să fie la fel de curat și în România din afara muzeului. Ce frumos ar fi să avem o Românie curată !
 
 
         Muzeul Satului nu este un loc pe care să spui că l-ai văzut, l-ai bifat pe listă și acum treci la o altă destinație. Este un loc în care poți să revii mereu cu aceeași plăcere pentru o plimbare printre lucruri frumoase. Cred că este un loc minunat și când este acoperit cu zăpadă și sper să îl revăd într-o zi de iarnă adevărată.
         Pentru voi care este cel mai frumos loc din România ? Puteți să-l faceți cunoscut postând cele mai frumoase poze pe aplicația Inegalabila Românie . Și nu uitați să faceți măcar un gest, oricât de mic ar fi, pentru păstrarea curată a naturii.





Share This:

Read More

Ultima mea iubire, Dunărea

         Nu m-a tentat niciodată să ajung la
Porțile de Fier. Adică să văd barajul și hidrocentrala. Nu pot
să spun cu exactitate motivul. Nici mie nu mi-e prea clar,
dar într-un fel sau altul avea legătură cu unul din simbolurile
comunismului în România. Știu că sună oarecum prostește dar
uneori toți avem câte un fix.
         În primăvară m-am întâlnit cu
Ramona, o prietenă din facultate, pe care nu o văzusem de multă
vreme și care e o împătimită a excursiilor. Din vorbă-n vorbă
m-a întrebat dacă am ajuns vreodată la Cazanele Dunării și i-am
răspuns că nu și că nici nu e pe lista mea de priorități. Cazanele,
Porțile de Fier pentru mine era un amestec foarte neclar și cam
unul și același lucru. S-a uitat lung la mine  și cu cea
mai serioasă figură posibilă mi-a spus că după ce a colindat
toată România poate să declare cu mâna pe inimă că este cel mai
frumos loc din țară. Îl descoperise abia cu an înainte.
Acela a fost momentul în care mi-am spus că trebuie neapărat să
văd cu ochii mei ceea ce ea mi-a descris în câteva cuvinte.
         Ocazia s-a ivit în această vară, la
nici trei luni după declic. Eram la Băile Herculane când am văzut (lipite pe o mașină)
diverse afișe cu anunțuri pentru excursii de câteva ore pe Dunăre și împreună cu al meu soț ne-am apropiat să le vedem.
 
        
         Văzând că studiem ofertele, Costel organizatorul excursiilor  ne-a recomandat-o pe cea  care se numea 2 ore cu barca pe Dunăre pentru care nu mai avea decât două locuri pentru a doua zi dimineața și deci, în opinia lui,  trebuia să ne hotărâm rapid 🙂 L-am sunat pe la 10 seara să confirmăm și oferta era încă valabilă. Așa că am plătit câte 50 de lei și am primit în schimb amintiri pentru o viață.
         Până la Orșova, care  e la 22 de kilometri de Herculane, am mers cu mașina, un Volkswagen Transporter de 9 locuri. Micul nostru grup era format din doi (foarte) tineri căsătoriți care se sărutau tot timpul, eu și soțul meu Cristi și o familie formată din mamă, tată, bunică și o fetiță de 4 ani. Plus Costel care era ghid și șofer în același timp. Noi și tinerii căsătoriți ne-am ocupat locurile în microbuz urmând ca pe cei 4  să îi luăm în drumul nostru de la pensiunea unde stăteau. Mașina nu era foarte nouă dar era curată și, cel mai important, avea aer condiționat. Dar ce folos, că după ce s-au urcat cei patru, mama, care se pare că era nervoasă din naștere, nu ne-a lăsat să-l ținem deschis pentru că îi bate în cap fetiței. Am vrut să facem schimb de locuri dar nu a fost de acord. Nu am mai insistat pentru că deja toată lumea auzise cum îi șoptise soțului: Dacă mă mai aduci în astfel de condiții, te omor…
         Până la urmă drumul a fost vesel, cu muzică populară din Mehedinți și cu explicațiile ghidului care părea documentat și dornic să răspundă la orice întrebare. L-am întrebat ce înseamnă cazanele Dunării și de unde vine această denumire. Ne-a spus că înainte de a se construi barajul de la Porțile de Fier (început în 1964 și terminat în 1972)  în Dunăre se formau niște vârtejuri, niște bulboane foarte mari. Prinsă între stânci Dunărea părea că fierbe ca într-un cazan și de aici se pare că a venit numele. Am căutat pe internet această explicație dar nu am găsit absolut nimic referitor la aceasta. Dar nici altceva care să o contrazică.
         Am coborât din mașină la viaductul Mraconia unde ne aștepta barca pregătită pentru excursie.
 
Viaductul Mraconia
 
         Nu, nu am mers cu barca din poza de mai sus deși așa am sperat. Am mers cu ceva foarte rudimentar și care arăta cel puțin ciudat. Era un fel de covată din metal vopsită portocaliu cu băncuțe pe margine. Deși era urâtă, se vedea că este foarte solidă și, in plus, fiecare din noi am primit câte o vestă de salvare deci nu am fi avut de ce să ne facem griji. Cristi l-a întrebat pe căpitan ce  ambarcațiune este cea cu care  o să ne plimbe și a primit un răspuns care a lămurit toate neclaritățile : Fusese construită special pentru perioada embargoului impus Iugoslaviei în anii 90.  Mai exact, pentru violarea embargoului. Cu barca asta se făcea contrabandă cu benzină și țigări. Mama din grup și-a dat ochii peste cap, nu înainte de a-l ucide încă o dată cu privirea pe soț. Apoi și-a îmbrăcat fetița cu încă un rând de haine și căciuliță ca să nu o tragă curentul. Chiar dacă era înnorat, afară erau 30 de grade.
  
 
         Și astfel a început plimbarea noastră pe Dunăre. De aici încolo, timp de două ore, a fost un spectacol continuu, o bucurie și o încântare. Eu știam Dunărea doar așa cum o văzusem an de an de pe podul de la Cernavodă. În plină câmpie Dunărea e bătrână și grasă și  curge cu mare lene pe lângă maluri nămoloase.
         La Orșova însă Dunărea e încă tânără și zglobie și pare foarte prietenoasă. Cazanele sunt de fapt un defileu spectaculos la trecerea prin munții cu pereți verticali și stâncoși. În unele locuri se îngustează atât de mult încât pare un râu obișnuit dar de fapt ea se adâncește până la 75 de metri. Nu știai în ce parte să te uiți atâta frumusețe era în jur. Am băgat mâna în apă și am simțit-o foarte caldă și plăcută la atingere.

         Am trecut pe lângă mănăstirea Mraconia care parcă plutește pe apă. A fost ridicată pe locul unui fost punct de observație și dirijare a vaselor iar cuvântul mraconia inseamna ”loc ascuns” sau “apă întunecată” în limba slavonă.
 

         Trebuie să spun și că am trecut pe lângă statuia lui Decebal săpată în stâncă. Este cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa. Sincer, mie mi s-a părut cam urâtă și total nelalocul ei dar nu sunt critic de artă așa că vă rog să nu mă judecați prea aspru. Nimic nu se poate compara cu splendoarea naturii din acele locuri. Dar dacă americanii și-au sculptat chipurile președinților în muntele de granit Rushmore, noi de ce ne-am lăsa mai prejos ? Și uite așa am ciopârțit muntele ca să-l punem pe Decebal să scruteze Dunărea.

         Am intrat cu tot cu barcă în peștera Ponicova unde nu este nimic de văzut dacă nu ai lanternă.  Este beznă totală. Și canalele sunt atât de strîmte că mi-era teamă să nu se lovească barca de stânci. Se aude doar clipocitul apei și se simte răcoarea pământului. Așa că ne-am bucurat cu toții când am ieșit din nou la lumina zilei și la splendoarea din jur.

Peștera Ponicova
          Cred că aș fi stat în barca aia să mă plimb o zi întreagă atât de tare m-a impresionat peisajul. Cazanele mici pot fi văzute și de pe uscat pentru că drumul șerpuiește pe lângă Dunăre dar Cazanele Mari nu pot fi văzute decât de pe apă. Și oferă un spectacol grandios. După ce vezi o dată acest defileu în mod sigur o să-ți dorești să revii. Din păcate plimbarea nu a durat decât două ore care au trecut ca două minute.

         Excursia însă a continuat cu vizitarea bisericii romano catolice din Orșova considerată a fi o capodoperă arhitecturală a secolului XX. Ne pregăteam să intrăm când mama din grup a dat o nouă sentință : Noi nu intrăm că noi suntem ortodocși ! de parcă o forța cineva să se convertească la altă religie. M-am crucit și am lăsat-o în plata Domnului că tot eram în temă. Așa că familia ei a așteptat cuminte pe bancă.

 
Biserica romano-catolică din Orșova, singura biserică catolică ridicată în timpul regimului comunist (în perioada 1972-1976).
         Ultima oprire a fost la mănăstirea Sfânta Ana ctitorită de către marele ziarist interbelic Pamfil Șeicaru  , care a luptat în zona Orșovei în calitate de sublocotenent în Primul Război Mondial. A avut o viață ca în filme și este înmormântat în această mănăstire.

         Fiind o mănăstire ortodoxă mama nu a mai avut nimic împotrivă. Ba chiar a dat instrucțiuni clare fetiței despre ce trebuie să facă înăuntru și pentru ce să se roage: să fie toți din familie sănătoși, Diana să învețe bine la școală și Bibi să își ia licența. Apoi a pus-o să repete pentru ce trebuie să se roage. Iar micuța a repetat : să fie familia sănătoasă, Diana să învețe bine iar Bibi să își ia inteligența. Am râs cu lacrimi dar fără să mă vadă pentru că era prea dulce copila.
         Am mai văzut ceva interesant la Orșova. Niște arbori din care atârnau un fel de păstăi foarte lungi. Nu a știut nimeni să-mi spună cum se cheamă dar mi-a plăcut aspectul lor exotic.

         Avem o țară minunată, locuri de o frumusețe greu de imaginat, de ce oare ne batem joc de ea ? De ce trebuie să aruncăm tone de gunoaie peste tot pe unde trecem ? Am văzut chiar și pe Dunăre plutind peturi goale… Cum poate cineva să fie atât de nesimțit încât să murdărească cel mai frumos loc din România ? Ar trebui să luăm atitudine și să nu lăsăm ca astfel de lucruri să se mai întâmple. Iar dacă ne e jenă să atragem atenția cuiva de a nu mai arunca gunoaie în natură atunci să ne aplecăm chiar noi și să le adunăm. Nu văd altă soluție.
         Dunărea la Cazane este inegalabilă. Este o părticică din România cu care avem tot dreptul să ne mândrim. Este ultima mea iubire și, ca întotdeauna, ultima iubire este cea mai frumoasă și mai neprețuită.
         Pentru voi care este cel mai frumos loc din România ? Puteți să-l faceți cunoscut postând cele mai frumoase poze pe aplicația Inegalabila Românie . Și nu uitați să faceți măcar un gest, oricât de mic ar fi, pentru păstrarea curată a naturii.


Share This:

Read More

2 zile la Băile Herculane

         Am fost întrebată ce îmi doresc de ziua mea și știam sigur că nu am nevoie de obiecte. Așa că am spus că mi-ar plăcea tare mult să primesc în dar o excursie de 2-3 zile undeva în țară unde nu am mai fost. Acum spun că a fost cea mai inspirată alegere. E adevărat că nu am reușit să plecăm exact de ziua mea și am întârziat vreo 6 săptămâni dar asta nu contează chiar deloc.
         De foarte mult timp îmi doream să ajung la Herculane dar până acum astrele nu s-au poziționat favorabil astfel încât să facă posibilă această călătorie. Iar ceea ce citeam în presă mă descuraja total și îmi tăia din ce în ce mai mult avântul de la an la an. Doar astfel de informații găseam :
         Foarte departe de măreția de altădată stă încă în picioare tristă, umilită și cu un viitor incert stațiunea-ruină Băile Herculane… Pe vremuri marile hoteluri erau ocupate doar stafiile turiștilor de odinioară… Glorie și decădere… Privatizarea ruinelor … Încremenirea degradantă…O stare greu de imaginat…
         Trebuia să văd cu ochii mei cum stau lucrurile. Și le-am văzut. A fost revelația acestei veri. De la Turda la Băile Herculane sunt 299 de kilometri iar drumul este ca-n palmă. Neașteptat de bun. Am făcut o singură oprire, la Hațeg, să vedem rezervația de zimbri care este la vreo 2 km de drumul principal. Doi kilometri prin pădure, pe drum asfaltat, cu locuri amenajate pentru oprire…frumos de tot. Biletul de intrare costă 6 lei. Zimbrii stau într-un țarc și sunt cu mult mai mari decât mi-am imaginat. Și mult mai
murdari. Le place să se trântească în bălțile din rezervație și se bălăcesc cu mare plăcere în noroi exact ca bivolii. Văzându-i de departe am crezut că le năpârlește blana, dar cand m-am apropiat mi-am dat seama că pe ei atârnau bucăți uscate de noroi. Și toți păreau mândri de isprava pe care tocmai o făcuseră.
           Rezervația nu este neapărat ceva spectaculos dar iubitorii de animale vor aprecia aceste creaturi ciudate și uriașe iar o plimbare în natură este oricând binevenită.
În rezervația de zimbri Hațeg
         Am plecat din rezervație după ce am vizitat toaleta. Poate vi se pare ciudat să vorbesc despre asta dar am fost foarte plăcut surprinsă să găsesc un grup sanitar în mijlocul pădurii de o curățenie lună, cu senzori pentru lumină, cu robinete strălucitoare, cu hârtie igienică, săpun, oglinzi și tot ce trebuie. M-am bucurat că se poate și la noi.
         Stațiunea Băile Herculane este la 4 km de șoseaua principală (DN6, E70) și drumul nu este reabilitat. Asta ca să mă exprim elegant pentru că de fapt este plin de gropi și hârtoape. Dar din 4 km de drum rău nu a murit nimeni. Mai ales că suntem cu toții căliți.
         Peisajul este superb. Sună clișeistic dar nu am găsit alt cuvânt. Când m-am văzut înconjurată de munți am avut efectul de waw! . Am fost copleșită. Clădiri agățate pe pante deosebit de abrupte, stâncărie sălbatică și păduri calme într-un amestec pe verticală care mi-a adus aminte de Monte Carlo. Fără nicio exagerare și vorbind doar despre relief, desigur. Dar, ca de obicei, cuvintele nu pot să descrie măreția și splendoarea naturii.
         Ne-am cazat la pensiunea Floriana unde făcusem o rezervare cu o zi înainte. O cameră dublă a costat 90 de lei pe noapte și am fost foarte mulțumiți. Cred că e una din clădirile cocoțate cel mai sus în zonă, proprietarul ne-a și spus de altfel că totul s-a construit manual pentru că nici un utilaj nu a putut urca până acolo. Ca să ajungi la pensiune trebuie să urci niște trepte foarte abrupte, undeva la nivelul etajului 12-14 însă merită fiecare pas pentru că de sus panorama este magnifică. Se poate ajunge și cu mașina, pe un drum ocolitor de vreo 2 km dar noi am preferat să mergem pe jos din două motive : ca sa facem un pic de mișcare și ca să putem bea o bere-două. Sau poate ordinea motivelor e inversă 🙂
Pensiunea Floriana
         După ce ne-am deprins cu peisajul și am început să coborâm din nou ochii spre pământ am plecat în recunoaștere să vedem dezastrul mult anunțat. Surpriză-surpriză ! Lucrurile nu stau nici pe departe atât de rău precum ne-am fi așteptat. Da, e adevărat, sunt câteva hoteluri nelocuite dar se vede că în interior se lucrează. Dar sunt și hoteluri gigant de câteva sute de camere care sunt renovate, în care se aprind luminile în fiecare seară și de pe terasele cărora se aude muzică. Iar pe aleile din jur este animație mare exact ca în orice stațiune din lume. Tarabe unde se vând suveniruri, tonete de înghețată, biciclete de închiriat, afișe cu excursii, cântare pentru greutate și din loc în loc câte un câine lenevind plictisit pe trotuar.
         Ca să ajungi în centrul vechi trebuie să faci o plimbare pe malul Cernei de vreun kilometru jumate. Pe trotuar, bineînțeles. Mi-a plăcut că partea veche a orașului a rămas intactă iar hotelurile noi au fost construite în altă parte.
         Noi am ajuns în centrul istoric pe la 8:30 seara și nu mai era aproape nimeni pentru că în această zonă nu sunt restaurante și magazine. Am avut senzația că sunt pe un platou de filmare la un film de epocă. Totul era încremenit în liniștea mormântală din jur. Există câteva clădiri complet renovate care arată perfect, cum ar fi Hotelul Ferdinand. Altele sunt în curs de renovare iar altele stau să cadă dar per total piața arată bine, își păstrează aerul de epocă și emană o energie pozitivă.
Hotel Ferdinand
Simbolul stațiunii, statuia din bronz a lui Hercules

Pavajul e refăcut aproape peste tot , statuia lui Hercules e ca nouă, sunt multe straturi cu flori și fiecare clădire are o inscripție cu descrierea istorică, lucru pe care l-am apreciat în mod deosebit.

         Am stat pe treptele bisericii catolice și m-am transpus în altă lume într-o atmosferă extrem de zen.
         La Herculane toată lumea care se respectă bea apă din izvorul Domogled. Sunt mulți care vin cu mașinile de la kilometri distanță să  își umple portbagajul cu sticle cu apă ceea ce m-a făcut să-i întreb în cât timp beau atâta apă. Am aflat cu surprindere că îi ține mai mult de o lună. După părerea mea asta înseamnă că beau apă stătută. Oricât de grozavă ar fi apa, după câteva zile nu mai e ce-a fost, eu una nu m-aș încumeta să beau. Indicațiile de pe plăcuța izvorului spuneau că apa are o mulțime de efecte benefice iar doza de administrare este până la stingerea senzației de sete. Apa e într-adevăr foarte bună și rece așa că m-am conformat de câteva ori . Și mi-am stins senzația de sete 🙂
         Prețurile la terase mi s-au părut mai mult decât rezonabile. O ciorbă costă 6 lei, o bere 4 sau 5 lei iar micii 2 lei. Intrarea la ștrand e 10 lei iar biletul e valabil toată ziua, deci poți intra și ieși de câte ori ai chef.
         Am stat doar 2 zile și jumătate la Herculane și a fost total insuficient. Am făcut o excursie pe Dunăre, am fost la un ștrand cu apă termală, am admirat fiecare clădire, am umblat, am urcat și-am coborât până ne-am rupt opincile dar am fi avut ce face încă multe zile la rând așa că îmi doresc foarte mult să mai ajung pe acolo.
         Faptul că stațiunea s-a deteriorat în mare parte este foarte adevărat dar mie nu mi se pare că a încălcat regula generală din România unde cam tot ceea ce ține de turism s-a dus pe apa sâmbetei în ultimii 25 de ani. Adică nu este mai altfel decât în alte părți. De exemplu în plin centrul Bucureștiului, pe strada Academiei, o clădire arată în acest hal:
Strada Academiei, București
         Dar asta nu înseamnă nici pe departe că tot Bucureștiul este o ruină.
S-a format un cerc vicios prin care lumea știe că la Herculane este un dezastru unde nu merită să-ți petreci vacanța. Iar dacă turiștii nu mai vin în stațiune, aceasta nu mai are cum să crească și să se dezvolte. Eu sunt totuși optimistă și mi se pare că aripile urbei au început din nou să crească. O să recomand cu cea mai mare sinceritate acest loc de câte ori voi avea ocazia și o să-l promovez sub orice formă. După cum spuneam, pentru mine a fost revelația verii.

Share This:

Read More

Sovata-Praid plusuri și minusuri

         Weekendul care tocmai a trecut l-am
petrecut la Sovata-Praid si m-am întors de acolo cu o stare de bine.
A fost o excursie reușită fara sa fie însă totul perfect. Nu sunt si
nici nu incerc sa fiu obiectivă, o sa va spun punctele tari si cele
slabe asa cum le-am perceput eu prin prisma senzatiilor mele.
         Deci, pentru ce merită să mergi în
zonă:
         Salina, spectaculoasă și
impunătoare, este într-adevar un obiectiv turistic ce merită văzut.
Poti sa petreci in salină o zi întreaga fara sa te plictisesti.
Exista un parc de aventuri unde se poate face escaladă pe peretele de
sare sau te poti da cu tiroliana. Sunt multe locuri de joaca pentru
copii, leagane, trotinete, mese de ping-ping, se pot inchiria rachete
de badminton sau se poate vedea un film pentru ca exista
cinematograf. In salina este internet wireless la care te poti
conecta gratuit. Ceea ce am si făcut 🙂
 

         Capela ecumenică din salină este pentru toată
lumea si nu face discriminari intre ortodocși, catolici și reformati.
Oricine își poate scrie o dorință pe un bilețel pe care apoi îl lasă
intr-o fisura din peretele de sare. Nu e garantată îndeplinirea
dorintei dar ajută 🙂 Mi-am pus si eu o dorinta si sper sa mi se
indeplineasca mai ales că nu e de genul ”câștigat la loto”.
 
 
         Pretul cazării în zonă începe de la 30 de lei/
persoana/ noapte si mi se pare foarte rezonabil. Noi am platit 35 de lei la
o pensiune draguță care avea o curte mare si multe flori.
 
 
         Lacurile sărate din Sovata sunt
amenajate ca ștranduri iar apa este foarte caldă chiar dacă afară este
înnorat.
 
         In ștrand există locuri cu umbră, băncuțe, dușuri, cabine de schimb, oglinzi, și apă de băut la
țâșnitori așa cum nu am mai văzut de mult. Este bine că nu
trebuie sa dai bani în plus pe apă 🙂
 
 
         Lacurile sunt înconjurate de pădure
iar când te îndepărtezi de ponton și ajungi lângă copaci se
aude ciripitul păsărilor. Este foarte plăcut să fii și în lac
și în pădure în același timp. Am văzut multe libelule care aproape se așezau pe tine și erau mai frumoase decât cele din magazinele Swarovski.
 
 

         Ce m-a nemulțumit pe mine sau ce s-ar putea
îmbunătăți:

         Nu există ghid la salină. Cel
puțin eu nu am văzut nicăieri nici măcar contra cost. De exemplu unii
turiști nu și-au dat seama că suprafața lucioasă pe care călcam
era sare gemă compactă. Sunt sigură că mulți pleacă de acolo fără să știe ce au văzut. Există amenajat un mic muzeu în subteran
cu câteva vitrine care oferă date istorice dar nu este suficient.
         Autobuzul care te duce în salină pe o distanță de 1500
de metri miroase îngrozitor. Mă întreb cum rezistă bolnavii de
astm care se duc să facă tratament. Mirosul este impregnat în el și nu vine de la călători. Este sub orice critică.
 
 
         In salină, în galeria dinspre ieșire,
este amenajat un restaurant unde se gătește la greu. Prăjeli,
fripturi, rântașuri, gogoși … Nu știu cum se face aerisirea că
doar este la 200 de metri sub pământ… După miros cred că nu se face în
nici un fel. Oare chiar nu se poate renunța la astfel de ospețe
într-o bază de agrement și tratament ? Pentru câteva ore cât stă
omul acolo nu ar fi suficient un sandwich ? Cine oare vine în salină
pentru chiolhanuri ? Dacă ai ghinionul să trebuiască să aștepți autobuzul de întoarcere poți să fii sigur că hainele și părul îți vor mirosi ca și după o zi de prăjit în bucătărie.
         Prețul la ștrandul Ursu mi se pare cam piperat. Intrarea costă 25 de
lei iar închiriatul unui șezlong este 20 de lei. Mi se pare foarte
mult pentru că 1: odată ieșit din ștrand nu mai poți să intri
cu același bilet în ziua respectivă și 2: între ora 1 si 3 nu
ai voie să faci baie! Deci ai două ore în care poți să te coci
liniștit la soare pentru că nu prea ai voie să faci nimic altceva:
 
 
           Prețul și orarul ne-au determinat să alegem alt lac, lacul
Aluniș, unde intrarea este doar 15 lei, șezlongul tot 15  și este mai puțin aglomerat.
          Punctul ăsta nu este general valabil
dar la pensiunea la care am stat am avut un mic șoc. Proprietarul
ne-a cerut ca atunci când intrăm în casă să ne descălțăm,
asta în condițiile în care noi aveam camera la etaj (erau scări
de lemn). De asemena ne-a spus că regula casei este  să nu călcăm pe covoare (care de fapt erau niște
preșuri) încălțați 🙂 Drept să vă spun eu nu m-am conformat acestei
solicitări absurde.
 
 
         În concluzie eu spun că merită petrecut un weekend în această zonă care, am uitat să vă spun,  are peisaje frumoase ca multe alte locuri din România. Nu știu însă cu ce ți-ai putea umple timpul mai multe zile: să te odihnești pe bancă privind trecătorii ? sau să te plimbi cu trenulețul ? Depinde de gustul fiecăruia. Mie 2 zile mi-au fost suficiente.
 
 
 

Share This:

Read More