M-am tot gândit dacă să vă povestesc sau nu acest episod și până la urmă am zis că merită o dezbatere, atât de șocată am rămas după ce mi s-a întâmplat. Tare aș vrea să aflu părerile voastre.
Cunosc de foarte mulți ani o femeie care în care am încredere absolută. Este o femeie simplă care abia se descurcă fianciar din pensia ei de boală și care face curățenie prin casele oamenilor pentru un ban în plus. A fost de multe ori la mine în casă și nu mi s-a întâmplat niciodată să-mi lipsească măcar un capăt de ață. E foarte harnică, ordonată, curată și exagerat de meticuloasă. Atentă la cele mai mici amănunte, caută după orice fir de praf în ungherele cele mai ascunse și nu lasă nimic la voia întâmplării. Ca să spele un geam îi ia uneori două ore, atâta scociorăște în șănțulețele de la rame și curăță chiar și cu bețigașe cosmetice dacă nu-i încape cârpa. După ea rămâne totul perfect curat și n-am avut niciodată nimic să-i reproșez din acest punct de vedere. Singurul lucru care nu-mi plăcea la ea, pe vremea când îmi făcea curățenie, era faptul că avea prea multă inițiativă și o să vă dau două exemple de lucruri pe care le-a făcut ca să vedeți că nu e doar o toană de-a mea.
Pe vremea aceea avea o cheie și venea săptămânal atunci când eu eram la servici. Intra și își făcea treaba iar când mă întorceam acasă eu nu mai aveam nimic de făcut. Odată însă, când am venit seara, după o zi istovitoare care se încheiase apoteotic cu o ședință de 6 ore, și am intrat în dormitor, era să pic jos. La geamul meu atârna o perdea pe care nu o mai văzusem în viața mea. În locul voalulul alb, simplu și transparent cu care eram obișnuită, vedeam acum niște flori și fluturi și ceva păsări cusute pe un material destul de gros care se termina cu un tiv ondulat tăiat în semicerc. Dacă vă aduceți aminte de revistele Neckerman pe care le adoram în anii 70-80, știți despre ce vorbesc. Poate că nu era ceva oribil, dar mie atunci așa mi s-a părut. Urăsc să-mi umble cineva în lucruri, să-mi schimbe locul hainelor sau să-mi așeze cosmeticele în altă ordine decât cea în care le țin eu, dar să-mi schimbe perdeaua fără voia mea, asta deja mă conduce la depresie. Am sunat-o imediat și amândouă am fost contrariate de reacția celeilalte. Ea a crezut că m-am bucurat de surpriza care mi-a făcut-o cumpărând de la second hand o perdea pe gustul ei (e adevărat că perdeaua cea nouă era în stare perfectă) iar mie mi-a fost oarecum milă să îi stric bucuria și i-am spus doar că niciodată, dar absolut niciodată să nu îmi mai facă schimbări în casă.
Și nu mi-a mai făcut vreun an, până când am găsit într-o zi toate cărțile din bibliotecă așezate după mărime și culoare. Le-a scos una câte una, le-a șters de praf și le-a aspirat printre pagini, apoi le-a așezat să dea bine. Mi-a spus că i s-a părut că nu erau aranjate frumos și că simțea că nu e destul de ordine. M-am enervat și atunci destul de tare pentru că am avut ce lucra după ea. La fel a trebuit să le iau și eu, una cîte una, și să le categorisesc din nou: literatură română, universală, clasici, dicționare… mă rog, cum le aveam pe vremea aia și cum le am și acum.
Între timp am renunțat la serviciile ei de curățenie, fac eu singură, și foarte rar o mai chem să mă ajute la una-alta. Pentru că am atât de mare încredere, ea este persoana căreia îi las în grijă pisica atunci când plecăm în concediu, bineînțeles contra cost. Ea spune că nu vrea bani pentru atâta lucru, că îmi este datoare că am ajutat-o de fiecare dată când a avut probleme și că vrea să se revanșeze dar mie așa mi se pare corect. Vine în fiecare zi, o hrănește, îi curăță nisipul și o mai lasă pe balcon să ia aer. O iubește foarte tare și știu că pisica mea adorată este pe mâini bune așa că plec întotdeauna liniștită. La fel am făcut și anul acesta când am fost în Grecia. Ne-am înțeles cu toate amănuntele organizatorice, am plecat și nu m-am mai gândit la nimic.
Când m-am întors, am găsit pisica bine-merci dar și o mare surpriză: casa era lună și bec deși eu știam clar cum o lăsasem. A făcut femeia curățenie peste tot, baia strălucea, bucătăria la fel, niciun fir de praf pe parchet, totul mirosea a proaspăt, mai mare plăcerea să te întorci din concediu la așa o casă! M-am bucurat, evident, și m-am gândit să o sun a doua zi să mă înțeleg cu ea cu banii. N-am apucat, că mi-a luat-o ea înainte și mi-a spus că trebuie neapărat să vorbească ceva important cu mine. Bine. Urma să ne întâlnim în ziua următoare ceea ce s-a și întâmplat.
A venit după-masa și a intrat direct în subiect spunând că trebuie să îmi mărturisească ceva și că mă imploră să o iert. Mi-a repetat de câteva ori că îi pare foarte rău și că să o iert, să o iert, să o iert! Pentru ce?? o tot întrebam eu și până la urmă a scos din buzunar o bucățică de hârtie mototolită pe care a pus-o pe masă. Pentru asta, mi-a spus. Nu înțelegeam nimic. A desfăcut hârtia și înăuntru am văzut o verighetă. Tot nu am înțeles până când nu mi-a explicat că acea verighetă o luase de la mine din casă (era verigheta soțului meu pe care o păstrez într-o cutiuță alături de câteva inele și un lănțișor cu valoare afectivă). Nu puteam și nu-mi venea să cred că a furat-o. Ea, femeia care dacă găsea o monedă de 10 bani pe jos la mine în casă o punea în sertar? A fost chiar mai rău decât atât. O luase și o amanetase în disperare că nu avea cu ce să-și plătească ratele săptămânale la o firmă de împrumuturi. În ziua aceea o scosese de la amanet. Mi-a spus că îi căzuse cerul în cap când a auzit că ne întoarcem cu o zi mai repede din concediu. Așa era, ne-am întors duminica, în loc să venim lunea așa cum îi spusesem inițial. Dar tot nu puteam să-mi revin din șoc. Cum să ducă la amanet verigheta soțului meu? Cum să-mi facă una ca asta? Pur și simplu nu am știut ce să fac, nu m-am enervat, nu m-am crizat, am simțit doar o tristețe și o dezamăgire fără margini. Nu am certat-o și nu am i-am vorbit urât, i-am spus doar că o iert pentru că îmi tot repeta obsesiv că mă imploră să o iert. Cred că de fapt am și iertat-o pentru că m-am tot gândit apoi la disperarea prin care probabil că a trecut când a început să primească amenințări din partea recuperatorilor. Am iertat-o spunându-mi că e un capitol încheiat, o întâmplare care s-a terminat cu bine și mergem mai departe. Până la urmă toți greșim, nu-i așa?
Dar povestea nu s-a terminat aici. Nu, partea cu adevărat șocantă abia acum urmează. Cred că nici un scenarist de telenovele nu putea găsi o continuare mai stupefiantă. Mă sună femeia acum două zile și ce credeți că îmi cere? Să îi mai dau o dată verigheta să o amaneteze din nou. Și să nu-mi fac griji că nu o aduce înapoi… e doar pentru câteva zile și nu are comision mare de plătit. I-am spus că nici nu poate fi vorba de așa ceva și a început să insiste.
Am muțit. Spuneți-mi, vă rog, atât de proastă să par?
Read More
