Parcă prea multe s-au adunat în ultima vreme, au venit veștile proaste ca un tavălug peste mine iar norii ce se anunță la orizont sunt gri și apăsători. Mi-e groază să deschid televizorul care nu contenește să vorbească despre teroare, tristețe, panică, ură și disperare, mă sperie telefonul care sună la ore târzii iar soneria de la ușă e mai stridentă ca niciodată. Sunt într-una din cele mai proaste faze prin care am trecut vreodată, singură și fără nicio perspectivă clară de a schimba ceva în perioada imediat următoare. Mă îmbrac în tristețe respectând programul ce se repetă zilnic, îmi repet automatismele fără nicio tragere de inimă și abia aștept să vină seara ca să rămân doar eu cu mine, să-mi pun capul pe pernă și să mă ancorez de un gând sau de o amintire frumoasă. Pentru mine metoda funcționează foarte bine și, realmente, simt că am puterea să forțez visele pe care le voi avea peste noapte rememorând amintiri puternice și colorate care să-mi acopere gândurile sumbre.

        În seara asta o să mă gândesc la o noapte geroasă dintr-un februarie dispărut de mult de pe fața pământului când mă plimbam prin zăpada înghețată cu, pe atunci, viitorul meu soț. Era un frig de crăpau pietrele iar eu, fără mănuși, îmi admiram la fiecare minut verigheta care strălucea pe degetul subțire de copiliță. Mai aveam câteva zile până la cununie și eram fericită. Tot ce se petrecea în jurul meu era de o simplitate și de un firesc absolut, pe vremea aceea aveam atât de puține obiecte în comparație cu ceea ce avem acum încât toată viața era compusă doar din senzații, trăiri și simțuri. Era noapte și senin iar lumina lunii se răsfrângea în mii de cristale împrăștiate peste pomi și garduri și case îngropate în zăpadă. Mirosea puternic a iarnă și nu știu cum aș putea descrie acest miros. Poate vine de la copacii înghețați, poate de la aerul tăios, poate de la frunzele ascunse sub zăpadă sau poate de la izul de castane coapte vândute la colțul străzii sau de la urmele de fum care ies prin coșurile caselor. Orice și oricum ar fi, mirosul iernii nu s-a schimbat din copilărie și, ciudat, îl regăsesc mereu același oriunde m-aș afla, deci nu este ceva local. Asta înseamnă că iarna chiar are mirosul ei.

        Ne plimbam fără să vorbim între noi, ascultând doar scârțâitul zăpezii sub picioare, iar eu mi-am lăsat capul pe umărul lui când i-am simțit parfumul. Nu era propriu zis un parfum, era un deodorant spray care se numea Cordial și era the best of  la vremea respectivă. Mirosea frumos. Aș recunoaște acel parfum și acum după atâta amar de vreme deși nu mai există pe piață și nimeni nu-și mai amintește de el. Mi s-a părut atunci că sunt cea mai norocoasă femeie din lume, că am un soț nemaipomenit și nemaiîntâlnit și nu m-aș fi dat pe o lume întreagă. Era cool,  sexy and very hot. Glumesc, desigur, pentru că nu foloseam niciunul din cuvintele astea 🙂 dar eu eram îndrăgostită lulea. Ne plăceau amândurora parfumurile deși nu prea aveam de unde alege. Eu aveam un Jubileu, el spray-ul de care vă spuneam. Aș putea spune că aceștia erau feromonii noștri deși eu nu prea cred în existența acestora. Cercetătorii spun că feromonii sunt niște elemente biochimice secretate și eliminate de organism care dictează comportamentul sexual. Într-un fel, par a fi cea mai veche formă de comunicare dar niciun doctor n-o să-ți recolteze vreodată feromoni așa cum ți-ar lua sânge sau limfă sau salivă sau mai știu eu ce alte probe biologice din organism. Așa că prefer să cred în existența unei chimii inexplicabile decât să reduc atracția dintre doi oameni la un fluid cu proprietăți afrodisiace.

        Așa deci… în seara asta o să adorm gândindu-mă cu drag la plimbarea de atunci și la parfumul lui. Și, de ce nu, la parfumul meu, v-am mai spus doar ce dilemă existențială am: pentru cine ne parfumăm? și cum alegem parfumul? să ne placă nouă înșine sau celor din jur? Eu recunosc, de multe ori când sunt cu el, aleg să port parfumul care îi place lui chiar dacă aș prefera altceva pentru că el este cel care se va bucura de mireasmă. Și, în mod similar, atunci când îi cumpăr lui un parfum aleg ce-mi place mie, pentru că eu voi fi cea care va beneficia de miros. Nasul celui care îl poartă se obișnuiește repede și, în scurt timp,  nu îl va mai percepe.

        De exemplu, de curând am descoperit un nou parfum pentru bărbați care îmi place foarte mult și cred că ar fi foarte potrivit de pus sub brad. Sau credeți că e prea devreme să ne gândim la cadourile pentru Crăciun? Acuma nu spun să lăsați totul baltă și să o luați la goană după cumpărături dar cred că e mai bine să ne pregătim din timp. Eu l-am găsit pe Iglesias cu ale sale  Deeply Yours fragrances.

        Când spun Iglesias, vorbesc de Enrique Iglesias, adică ăla micu, nu taică-su deși mie îmi plac amândoi. Și îmi plac tare de tot. Sună un pic a telenovelă sud-americană să-ți placă atât tatăl cât și fiul dar uneori viața bate filmul. Jumătate din femeile de pe mapamond îl adoră pe Enrique așa că atunci când știi că el și-a dat ok-ul pentru acest parfum, e clar că nu are cum să nu-ți placă. Aș vrea să-l descriu în cuvinte dar e complicat, pot să vă spun doar că face parte din categoria aromatic-spicy iar în notele de bază, cele care persistă cel mai mult se regăsește vanilia ceea ce face ca un bărbatul care îl poartă să devină extrem de pupabil și iubibil. Dar, pentru că există și un dar, de ce să las eu această sticluță adorabilă singură pe raftul din baie? Că tare bine i-ar mai sta cu perechea alături, o domnișoară într-o rochiță de culoarea piersicii din categoria floral-fruity. 

       Pentru mine, bineînțeles. Adică am vrut să spun pentru el, că el adoră aromele fructate. Dar și pentru mine că și mie îmi plac… hai că v-am zăpăcit de tot. Pe scurt, o să iau amândouă parfumurile ca să stea împreună, bot în bot, de dimineața până seara, așa, ca un fel de prelungire a noastră 🙂 Uite că e și asta o terapie care funcționează, să vorbesc despre parfumuri… Parcă m-am înviorat puțin și am mai uitat de tristeți dacă mă gândesc la lucruri care-mi fac plăcere. Am acum toată noaptea în față ca să visez frumos, să nu mai lăcrimez la suferințe și o să adorm cu gândul la clasicele versuri pe care acum le simt atât de aproape …

        Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci și gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci…

        Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2015.

Read More

        Nu ca să mă laud, dar întotdeauna am fost mulțumită de aspectul tenului meu. Adevărul e că nu am avut probleme majore nici măcar în adolescență, atunci când multe fete se confruntă cu acneea. Am trecut ușor peste acea perioadă și nu-mi aduc aminte să fi avut vreo suferință din acest punct de vedere. Sau poate ar trebui să menționez episodul cu alergia? Și-acuma îmi vine să mă iau de cap când mi-aduc aminte de pocinog. O colegă citise nu știu unde că dacă îți dai pe gene cu vitamina A uleioasă acestea vor crește vizibil în doar două săptămâni. Zis și făcut, doar cine nu-și dorește gene lungi ca de zână? Am cumpărat de la farmacie o fiolă de vitamina A și seara, cu ajutorul unei periuțe de rimel, mi-am pus soluția pe gene. M-am gândit că, în afară de faptul că nu o să se vadă niciun efect asupra genelor, mai rău nu are ce să mi se întâmple. Mare greșeală! Uriașă, chiar. A doua zi dimineața era să înnebunesc când m-am văzut în oglindă. Eram umflată în jurul ochilor, buhăită de-a dreptul, că aproape nici nu mai puteam să clipesc. Medicul mi-a spus că am făcut o alergie foarte urâtă la soluția de vitamina A care ajunsese pe pielea subțire din jurul ochilor, dar că ar trebui să fiu recunoscătoare că nu mi-a afectat și corneea. Și că o să-mi treacă dar să nu mai pun prostii pe față niciodată, să nu mai testez nimic pe pielea mea și să mă încred doar în sfaturile specialiștilor.

        De atunci eu doar așa am făcut. Nu mă spăl cu gălbenuș de ou pe păr, nici bere nu-mi pun în cap în loc de fixativ, nici nu-mi trântesc pe față măști cu legume și fructe, nici zaț de cafea sau mălai nu folosesc în loc de exfoliant și nici nu-mi prepar singură creme care să se râncezească în câteva zile. Nu văd rostul atunci când avem atâtea produse românești de calitate, produse de tradiție cu un raport calitate-preț excepțional. Vorbesc despre Farmec, desigur.

       Deci, după cum spuneam, în cele mai multe din zile sunt mulțumită de cum arată pielea mea. Desigur, dacă trebuie să merg la vreo nuntă este obligatoriu să-mi apară un coș în mijlocul bărbiei cu o zi înainte, asta e o regulă care nu poate fi încălcată sub nicio formă. Iar dacă, eventual, sunt nașă la nunta respectivă, o să-mi apară mai multe coșuri și ceva iritații suplimentare. Astea din urmă sunt valabile și pentru petrecerile de Revelion. Cu cât evenimentul e mai important pentru mine, cu atât e mai mare probabilitatea ca tenul să arate rău. Mă trezesc cu un fel de pete roșiatice care se descuamează și pe care dacă încerc să le maschez cu fond de ten arată și mai rău decât înainte. De obicei trec de la sine dar am descoperit și remediul care grăbește vindecarea, e vorba de crema pentru piele cu roșeață și scuame din gama Gerovital H3 Derma+. Este indicată în zonele bogate în sebum: în jurul nasului, sprâncenelor și pe frunte, adică exact acolo unde apar acele pete inestetice.  

       Și am mai descoperit, tot din aceeași gamă de dermatocosmetice de la Farmec, o cremă dermoreparatoare care face minuni în cazul iritațiilor sau leziunilor superficiale. Eu o folosesc atât pe față, cât și pe zgârieturile de pe mâini, zgârieturi pe care le capăt în urma luptelor greco-romane pe care le dau în fiecare seară cu Sylvestra, pisica mea 🙂 În rest, în zilele în care nu trebuie să merg nicăieri, stau doar în casă și fac curățenie, tenul meu arată impecabil. Cu toate astea nu o să declar că nu fac nimic pentru acest lucru și că îl am așa de la mama natură. Nu, un ten frumos se menține cu multă grijă și cu produse adecvate acestuia iar rutina zilnică de întreținere trebuie respectată cu strictețe. O piele mereu curată este o piele sănătoasă așa că demachierea e sfântă și reprezintă un pas peste care nu trebuie sărit niciodată iar o cremă hidratantă nu ar trebui să lipsească din casa nimănui. Atunci când pielea e sănătoasă și frumoasă ești fericită și tu iar asta e valabil acum mai mult decât niciodată.

         În niciun caz nu vreau să vă întristez și de-aia m-am tot gândit dacă să aduc sau nu din nou în discuție tragedia petrecută în Clubul Colectiv. Nu ar fi corect față de oamenii aceia să ne băgăm capul în nisip și să ne prefacem că viața merge înainte uitând încet-încet incendiul din noaptea de groază. Sau cel puțin, nu încă. Pe mine m-a afectat îngrozitor de mult și nu pot să-mi scot din cap fețele zâmbitoare ale celor care au devenit doar un număr într-o sumbră statistică a morții. Iar ceea ce mă cutremură și mai tare e turnura vieții pe care o vor avea cei care au scăpat cu viață. Cu inima bătând, dar mutilați pe vecie. Fetele acelea tinere și frumoase, machiate, aranjate, strălucind de sănătate, numai bune de pus pe coperta unei reviste ar da acum orice să se întoarcă la viața de dinainte când nu aveau pielea arsă și sufletul scrum. Așa că, dacă tot vorbim despre piele, noi, cei care avem pielea întreagă și sănătoasă nu cred că avem dreptul să ne plângem de  micile imperfecțiuni pentru care, oricum, există leac. Să fim recunoscători și fericiți că suntem întregi.

        Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2015.

Read More

Read More

        Dacă este vreun cuvânt pe care să-l urăsc cu adevărat pe lumea asta, acela este redresor. Ani de zile, cum dădea frigul, pe gresia din bucătăria mea se instala un redresor care trăgea după el o grămadă de cabluri inestetice care aveau ca scop încărcarea peste noapte a bateriei de la mașină. Tot timpul mă împiedicam de ele și mi se părea că îmi strică tot feng shui-ul micuței mele bucătării cochete dar nu prea aveam ce face. Soțul meu se ocupa de această problemă și era singura rezolvare în perioada neagră a sfârșitului de eră comunistă și cea a lipsurilor de la începutul anilor 90. Dețineam o Dacie, ca de altfel toată lumea, iar atunci când temperatura scădea sub zero grade nu mai pornea nici moartă. Și nu numai mașina noastră, toate Daciile vecinilor mei de bloc înțepeneau în parcare. Dimineața își dădeau curent unul altuia, trăgeau cabluri între mașini, se împingeau unii pe alții sau, mi-aduc aminte foarte clar, cum unii aveau chiar un fel de manivelă cu care smuceau motorul ca să-l pornească. Și totul era de un firesc absolut care acum mi se pare demn de filmele cu Stan și Bran.

        Toată lumea cunoștea un electrician care lucra într-o fabrică și care avea competențele (sau cel puțin așa lăsa să se înțeleagă) de a construi un redresor pentru încărcarea bateriilor auto. Drept urmare, orice adevărat gospodar era fericitul posesor al unui astfel de aparat rudimentar, fără voltmetru, fără niciun indicator care să arate dacă bateria e încărcată sau nu sau nivelul acesteia. O lăsai la încărcat de seara până dimineața la nimereală. Așa că explozia unei baterii în zeci de bucățele nu era ceva nemaivăzut și nemaiîntâlnit deși, din păcate, un fenomen extrem de periculos pentru că acidul din ele poate provoca arsuri grave. Că bateriile conțin acid o știu din proprie experiență. Făceam odată curat în bucătărie și, după cum vă spuneam, bateria auto stătea pe jos la încărcat. Am văzut că era murdară cu un fel de praf alb pe care, cu mintea mea de gospodină, m-am gândit să-l curăț ca să nu se răspândească prin casă. L-am șters frumușel cu o cârpă uscată dar în momentul în care mi-am băgat mâinile sub jetul de apă ca să mă spăl am simțit că iau foc. Mi-am dat seama ce s-a întâmplat mult mai târziu, când mi-am scos blugii  cu care fusesem îmbrăcată din mașina de spălat, plini de găuri provocate de reacția chimică a acidului pe care, fără să știu, îl luasem de pe baterie. Offf, blugii mei turcești, cumpărați din piață, singurii pe care îi aveam…

        Dar cel puțin inconvenientele astea se petreceau pe lângă casă. Mai grav era când bateria te lăsa baltă la naiba-n praznic. Acum îmi vine să râd de o întâmplare petrecută cu ceva timp în urmă deși atunci m-am crizat destul de tare. Era într-o duminică dimineața în miezul iernii, totul acoperit cu zăpadă și un ger cumplit când Vlad a luat mașina să meargă la grădina bunicilor. Voia să-și ia niște scule pe care le ținea în magazia de acolo. După vreo oră mă sună supărat foc să merg după el că mașina lui nu mai pornește. Îl lăsase bateria. Îi spun să vină pe jos că face doar 15 minute pe jos, dar el: Nu pot, că sunt în papuci de casă și în tricou… Am simțit că turbez. Cum Doamne iartă-mă să te pornești în papuci de casă cu zăpada de un metru afară? Păi, dacă eram cu mașina, am crezut că nu trebuie să umblu pe jos… Ce să fac, am mers după el blagoslovind tot drumul. Dacă atunci mi-ar fi spus cineva că o să existe firme care să vândă baterii auto cu montaj la domiciliu aș fi spus că e ceva de domeniul science fiction.

        Dar nu e niciun SF. Suni la firmă iar aceasta vine exact cu bateria potrivită pe care o montează pe loc, acolo unde ai rămas în pană. Nu trebuie să te deplasezi la service, nu trebuie să cheltuiești cu vreo platformă închiriată, nu trebuie să te pricepi la motoare și nu mai trebuie să-ți faci niciun fel de griji. Trebuie doar să ceri. Dintre multele mărci de baterii auto care există acum pe piață eu aș cere întotdeauna o baterie auto Bosch  . Nu că Varta sau Banner n-ar fi la fel de bune, dar mi-a intrat mie în cap că o firmă germană care are succes pe piață de mai mult de o sută de ani nu are cum să dea greș.

        Atâta mi se pare de faină ideea asta de a veni firma la tine să-ți schimbe bateria veche că mă mir cum de nu mi-a venit mie 🙂 E ca un fel de room-service, nu trebuie decât să întinzi mâna și să te servești, de fapt în asta constă marele avantaj al internetului. Ai totul în fața ochilor și găsești orice cauți printr-un simplu click.

        Sigur că n-aș aștepta chiar să mă lase mașina în drum și să nu mai pornească din parcarea magazinului dar decât să duc mașina în service și să o las acolo fără să mă pot folosi de ea un timp, nu mai bine îi chem acasă pe cei de la BateriiAuto.net?

        Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2015.

        foto observatorulph.ro

Read More