Toți copiii mici au o jucărie preferată de care nu se despart niciodată, cu care dorm și căreia de multe ori îi dau un nume caraghios. Cristina l-a avut pe Gogu, o păpușă de cauciuc care avea pistrui și un păr des castaniu și mă așteptam ca și fratele său să adopte vreo pufoșenie dar, nu, el nici măcar nu s-a uitat la ursuleți sau iepurași… când avea opt luni a apucat odată la trusa de scule și a extras o șurubelniță pe care nu a mai vrut s-o lase din mână. Urla ca din gură de șarpe când încercam să i-o iau. Am încercat să i-o înlocuiesc cu una de jucărie, mai puțin periculoasă, și i-am cumpărat un set de unelte din plastic foarte colorate și drăguțe dar nici nu s-a uitat la ele. N-am avut ce face și, ca să nu se rănească, am ajuns la o soluție de compromis: am învelit vârful șurubelniței în vată pe care am lipit-o cu leucoplast și l-am lăsat să se joace cu ea. A dormit cu ea în mână până după vârsta de un an.
Vlad a fost de mic pasionat de meșterit. Mi-aduc aminte că într-una din vacanțele de vară a bătut cuie în scândurile din grădina bunicilor în fiecare zi. De dimineața până seara, împreună cu un băiețel din vecini, nu făceau altceva decât să bată cuie 🙂 Nici nu mă mir că acum este atât de îndemânatic. De fapt nu mă mai mir de nimic de la faza cu cadoul de ziua lui, la aniversarea de 20 de ani. Văzusem un ceas frumos, de firmă, un pic mai scumpicel, știți voi, ceva ce nu cumperi toată ziua și aș fi vrut să fiu sigură că-i place modelul înainte de a-l cumpăra. Chiar dacă îi stricam surpriza, i l-am arătat pe internet spunându-i care e intenția mea. Mare mi-a fost dezamăgirea când am văzut că nici nu s-a uitat la el și mi-a spus să nu mă supăr dar, dacă vreau cu adevărat să-i fac o bucurie de ziua lui, să-i cumpăr un compresor. Un ce??? Nici nu știam exact ce e ăla. De unde să-ți iau eu un compresor? l-am întrebat șocată iar el mi-a răspuns foarte senin: De la GTools, de exemplu. Au o mulțime de scule electrice.
Până la urmă și-a cumpărat singur compresor pentru că eu n-am știut exact ce model i-ar plăcea cel mai mult. A fost una dintre cele mai bune investiții pe care le-a făcut vreodată pentru că l-a folosit aproape în fiecare zi de atunci încoace. Pentru mașina de găurit, pentru cea de înșurubat, pentru ciocanul pneumatic, pentru șlefuitor, pentru pistolul de vopsit, pentru 1001 de operațiuni. Fără exagerare, dacă cineva este pasionat de meșterit prin curte sau prin casă, un compresor este aur curat la casa omului.
În vara asta și-a luat un fierăstrău cu motor, tot de la GTools, și primul lucru pe care l-a făcut au fost cuștile celor 3 câini pe care îi avem: Jax, Gina și Patrocle. Au ieșit foarte bine și l-am întrebat dacă n-ar vrea să mă ajute să facem mobilier de grădină din paleții care stau în spatele garajului de mai bine de 2 ani. Vorba vine ”să mă ajute”… adică să-l facă el 🙂 Ideea cu mobilier din paleți nu-mi aparține, am văzut însă foarte multe piese reușite așa că mi-am spus că n-ar fi rău să încercăm și noi. A părut încântat de idee și mi-a răspuns că eu doar trebuie să îi arăt o schiță cu ce îmi doresc și el îmi va face exact așa pentru că are absolut toate sculele de care are nevoie. Iar dacă ai sculele potrivite, munca devine floare la ureche. N-am fost în stare să-i dau o schiță pentru că nu știu să desenez, în schimb am găsit o mulțime de idei pe internet. Chestiile astea făcute din paleți nu numai că sunt foarte la modă dar sunt extrem de ieftine și mie mi se pare că arată foarte bine. Mi-a fost destul de greu să mă hotărăsc asupra unui model dar până la urmă am ales să facem ceva de genul ăsta:
Foarte ingenios, nu? Husele cu care sunt îmbrăcați bureții de pe banchete o să le cos eu iar de partea de asamblare a paleților se va ocupa Vlad. Apoi va șlefui unde e cazul, va sufla cu vopsea albă totul și… gata! Mă gândesc să atașăm rotile nu doar măsuței ci și canapelelor pentru a fi mai ușor să le mutăm dintr-un loc în altul și, poate, să punem o bucată de sticlă pe masă pentru a evita răsturnarea paharelor. Sunt atât de încântată de idee că abia aștept să vină primăvara să putem sta din nou în grădină!
Apăsătoare. Dacă ar fi să caracterizez săptămâna care a trecut, acesta e cuvântul, apăsătoare. Nu mi-am putut lua gândul de la tragedia întâmplată în Clubul Colectiv și tot ce a trecut pe lângă mine de atunci mi s-a părut fără niciun fel de importanță. Toate gândurile, micile dorințe, supărările sau enervările zilnice par meschine pe lângă lacrimile celor care acum își plâng morții sau veghează cu disperare încremenită la căpătâiul celor care încă se agață de viață. Bolnavii au trupurile arse, cei rămași au sufletele scrum.
Cristina mea putea să fie acolo, locuiește în zonă, știa locul și chiar a fost de câteva ori în Colectiv. Imaginându-mi cât de aproape a trecut pe lângă un pericol de moarte am frisoane. Nu pot să-mi scot din cap durerea mamelor care au avut un copil acolo. Televiziunile scot din cenușă mărturii cutremurătoare pe care nu mă pot opri să nu le urmăresc. De obicei, din dorința de a mă autoproteja, evit să aflu amănunte șocante atunci când viața ne aduce în față lucruri oribile. De data asta, nu. Răul care mă umple atunci când ascult relatările martorilor, ale pompierilor sau ale medicilor îmi dă impresia că pot să preiau din greul celor care au suferit în mod direct. Aș vrea să pot să-i ajut să-și care crucea dar am mâinile și picioarele legate. De data asta a fost rândul lor. Nimeni nu știe de ce ei, și nu alții.
Am un sentiment cumplit de vină că am contribuit la dezvoltarea sistemului de șpăgi în care trăim. Am dat șpagă la poliție, am dat șpagă la doctor, am învățat-o pe nepoata mea să dea șpagă la secretariat unei scârbe de secretare pentru o nenorocită de adeverință. Cu toții am ținut sistemul pe picioare și caracatița ne-a cuprins pe toți. Acum deja ne sugrumă. Trebuie să ieșim din mocirla asta, trebuie să schimbăm tot, să o luăm de la zero. Nu mai am încredere în nimeni și în nimic…
Azi stirile au început sumbru, cu anunțarea altor decese după incendiul din #Colectiv . 38 e un număr, o statistică dar atunci când vezi fețele celor care au fost, numărul devine devastator. Zâmbete care nu vor mai fi, lumini în ochi ce nu se vor mai aprinde. Mă întreb cine va reface viețile celor care vor scăpa? Fetele acelea frumoase, aranjate și machiate, bune de pus pe coperta unei reviste, ce chip vor vedea în oglindă de acum încolo? Cum va fi drumul celor care au rămas mutilați pentru totdeauna? De ce atâta tristețe în lume?
Cortina se ridică . Toate reflectoarele sunt ațintite asupra carcasei. Cu un sunet imperceptibil urechii umane , curentul aleargă de la priză spre sursă într-o nouă încercare de a o repune în funcțiune. Înăuntru, componentele lipsite de activitate sunt aproape moarte de plictiseală.
Sursa: În sfârșit, simt că îmi revin puterile! Prieteni, trebuie sa ne unim forțele pentru a-i arăta lui human al nostru ce buni suntem! Haideți împreună, să trecem la treabă. Mi-am revenit, luați curent de-aici!
Placa de bază (întinzându-se leneș): Mmmm, dar ce bine dormeam de când credeam că te-ai defectat cu totul. Chiar vrei să mai facem o încercare? Oare n-ar trebui să lași pe altcineva în locul tău? O sursă Fortron performantă?
Sursa (pe un ton certăreț): Vai, ce rea ești…Nu sunt hârbuită de tot, încă mai fac față. Pot să duc un computer în spate, bazați-vă pe mine.
Placa video: Mă lași? știi că vroiam să mă odihnesc . Of, sursă dragă, crezi că de data asta o să fii în stare să-mi dai curent tot timpul? Colega placă de bază, zice bine, poate ar fi timpul să te retragi la azil, pardon, am vrut să spun la reciclare… Ai atâtea întreruperi și, când mi-e lumea mai dragă, mă lași baltă… Cred că o să mă stric și eu dacă funcționez cu intermitențe iar eu țin la sănătatea mea.
Hard disk-ul: Lăsați văicărelile, măcar pe voi human vă bagă în seamă tot timpul. De când cu internetul ăsta pe mine nu prea mă mai citește. Mă umple cu poze din vacanță și apoi uită de mine până după revelion. Ba, mai nou, am o presimțire cumplită că mă va schimba cu un SSD mai ales acum, de când au apărut promoții la componentepe magazinul MarketOnline.ro.
Memoria RAM: Mofturoșilor, dacă nu vă convine, lăsați-mi mie sursa că iau eu tot. Copiii ăștia ai mei, biții, sunt înfometați continuu. Toată ziua strigă vreau curent, vreau curent! Nu mai știu cum să-i satur pe hămesiții ăștia mici.
Sursa (încercând să fie împăciuitoare): Atâta timp cât o să mă țină puterile o să vă dau curent tuturor și nimeni nu o să sufere de foame. Nici chiar cooler-ul neastâmpărat și mare consumator de energie. Numai să nu mă atingeți, că iar mă întrerup. Deh, bătrînețe haine rele…
Hard disk-ul: Sursă dragă, eu cred că trebuie să-ți iei adio de la noi. Na, că vorbesc singur… iar a picat sursa. De data asta cred că a murit de tot. Bine a făcut human că a căutat din timp un alt producător de surseNu mai avea nicio șansă asta veche, bine că avem o colegă nouă. Acum o să ne punem din nou pe treabă, abia aștept Excel-urile și prezentările în Power Point! Ca să nu mai spun de filme și jocuri! Ce bine e să ai din nou de lucru 🙂
Dialogul din această scenetă a fost inspirat dintr-un caz real. În prezent sursa Fortron funcționează perfect și nu a generat niciun incident chiar dacă perioada de garanție de 24 de luni s-a încheiat.
Întotdeauna m-am considerat o persoană open-minded acceptând cu ușurință noul, diversitatea sau păreri total diferite de ale mele. Nu m-am ancorat în conservatorism sau tradiționalism, mi-a plăcut mereu să încerc experiențe noi și n-am ezitat niciodată să iau pieptiș un drum nou în loc să aleg cărarea bătătorită. În general îmi plac lucrurile nonconformiste. În general. Dar, ca întotdeauna, există și excepții iar una dintre acestea sunt nunțile. Îmi plac nunțile clasice, cu invitați eleganți, cu mirese purtând rochii de prințese, cu meniuri alese cu stil, cu restaurante selecte. Nu vreau să merg la o nuntă și să văd oameni cu converși în picioare oricât de cool ar părea, nu vreau să ajung la petrecerea din vârful muntelui cu mașina plină toată de noroi, nu vreau foc de tabără și nici berbeci la proțap că nu sunt la vreun festival al berii și nici la zilele orașului. Când merg la o nuntă mă aștept să găsesc stil și eleganță și de aceea m-am bucurat când buna mea prietenă și fostă colegă de servici, Marina, m-a anunțat că va face nunta la restaurantul Good Old Times. Bine că a renunțat la ideea cu cabana care nu ar fi fost deloc pe gustul meu și nici pe ea nu mi-aș fi imaginat-o purtând rochie cu trenă între pereți îmbrăcați în lemn de brad. E cu totul altfel să descinzi dintr-o limuzină în centrul Bucureștiului în parcarea unui hotel față de pietrișul din fața unei cabane.
De zece ani a tot amânat nunta dar uite că până la urmă a spus da-ul mult așteptat (așteptat mai ales de părinți, mătuși, bunici și alte rubedenii pentru că ea și prietenul ei oricum locuiau de mult timp împreună). Am stat în weekend și am povestit cu Marina până la două noaptea întorcând problema pe toate fețele. Nu sunt organizator profesionist de nunți și nici de alte evenimente dar, în mod cu totul inexplicabil, toată lumea îmi cere părerea. Iar mie îmi face plăcere acest lucru așa că, de ce nu? Iată și minuta întâlnirii noastre, deformație profesională, ce să fac? 🙂 cu toate punctele pe care le-am atins:
Locația – după cum v-am mai spus, este restaurantul de la mezaninul hotelului Golden Tulip Times și este ușor accesibil (pe Bulevardul Decebal, nr 19). Mirii au ales acest restaurant pentru că este central, elegant, modern și versatil. Big like!
Numărul de invitați – maxim 100. Părerea mea este că o nuntă cu cât este mai restrânsă, cu atât este mai reușită. Nu apreciez nunțile la care sunt invitați sute de oameni care de multe ori nici nu încap în aceeași sală și sunt împărțiți în câte două restaurante care eventual comunică între ele. Hai să spunem că ar fi vorba de vreo celebritate sau o persoană publică dar nici așa nu pot să-mi imaginez cum mirii ar putea vorbi măcar câte 10 secunde cu fiecare oaspete în parte.
Aranjamentul sălii. Din câte am văzut, setup-ul implicit pentru restaurant înseamnă 70-80 de locuri dar se pot aranja până la 100 iar asta se va hotărî la fața locului cu câteva zile înainte de eveniment. Scaunele vor rămâne nude, asta însemnând că nu se vor acoperi cu cearcefurile legate cu funde colorate, știți voi, chestiile alea care se numesc huse și sunt foarte la modă. Și în acest caz less is more. Mobilierul arată perfect și nu este cazul să fie acoperit ca înainte de marea zugrăveală, no offence 🙂
Aranjamentele de pe mese. Flori multicolore în mici lădițe roz (doar va fi o zi dulce ca o bomboană) și lumânări albe, subțiri și înalte. Nimic prea încărcat, prea opulent sau care să obosească. Toată atmosfera va lăsa impresia de curat și transparent.
Meniul. Aici nu e cazul ca cineva să își facă probleme, fiecare preparat fiind pregătit după rețete originale din perioada când Bucureștiul de altă dată își merita pe deplin titlul de Parisul Balcanilor. De aici probabil și numele Good Old Times. Deci nimeni nu avea neplăcuta surpriză ca la aperitiv să găsească pe farfurie trei felii de salam, una de șuncă, una de cașcaval, o jumătate de roșie și două măsline ofilite…
Dansul mirilor. Acesta nu va fi un exercițiu coregrafic dificil ci doar un dans pe măsura puterii și pregătirii celor doi, nimic forțat. nici prea-prea, nici foarte-foarte. Stângăciile sunt inerente și pot fi chiar emoționante dacă dansul păstrează o simplitate firească, fără ”ridicări” ratate și ”poze” nereușite. Să rămână totuși un dans și nu un sport extrem. Zic și eu.
Muzica. Se spune că jumătate din reușita unei nunți se datorează muzicii și sunt total de acord. Să nu uităm totuși că nu ne aflăm la un concert iar personajele principale trebuie să rămână mirii. Părerea mea este că nu este necesar să fie angajat cel mai în vogă cântăreț al momentului care, pe lângă faptul că este foarte costisitor, riscă să ducă petrecerea înspre o altă direcție, cea de spectacol. Eu am asistat de câteva ori la așa ceva și nu este cel mai plăcut lucru care se poate întâmpla. Și tot legat de muzică o importanță mare o are și volumul acesteia care trebuie păstrat la un nivel mediu. Una e clubul sau discoteca, alta e nunta unde oamenii își doresc să se audă unii pe alții.
Momente artistice. Mai nou parcă nu e nuntă dacă nu vin doi copii talentați să danseze o salsa și un cha-cha 🙂 Dar poate ar fi mai amuzant dacă s-ar instala un automat din acela care face poze haioase din care oaspeții să rămână cu o amintire simpatică. Sau să fie adus un barman care face spectacol în spatele barului în momentul pregătirii fiecărei băuturi.
Camera mirilor. La asta nu e de renunțat sub nicio formă. Nunta e un moment unic, începe cu pregătiri din zorii zilei și ar trebui să se sfârșească în dimineața următoare într-o atmosferă de lux, de liniște, de răsfăț, de dolce far niente. Iar asta nu prea se poate dacă te întorci acasă unde, pe lângă dezordinea provocată de cutii de pantofi aruncate peste tot, ambalaje de ciorapi, farduri rătăcite, umerașe, căni de cafea murdare, piepteni și tot felul de alte zorzoane s-ar putea să mai găsești și vreo 2-3 musafiri care nu au unde să doarmă. Luna de miere începe în momentul în care orchestra a oprit muzica iar cel mai romantic mod cu putință de a începe marea călătorie este de a urca la etaj într-o cameră de hotel.
Mai avem încă multe de povestit, subiectul rochie este în plină dezbatere iar culoarea pantofilor miresei nu a fost stabilită. Și nici modelul invitațiilor. Dar până în aprilie anul viitor mai avem timp.
Casa Majestății Sale Regelui Mihai I invită pe toți cei care doresc să fie prezenți la ceremonialul militar al “Întoarcerii Inimii Reginei” marți, 3 noiembrie, la ora 11, în fața Muzeului Național de Istorie a României, pe Calea Victoriei... Dacă s-a specificat ”toți”, asta înseamnă că și eu sunt invitată, nu-i așa? Mie așa îmi place să cred, o iau personal și mi-aș dori să fiu acolo dar din păcate e prea departe și doar gândul meu va fi prezent. La 140 de ani de la nașterea Reginei Maria, istoria se rescrie iar inima ei va ajunge, chiar dacă nu acolo unde și-a dorit inițial adică la Balcic, într-un alt loc drag sufletului său: castelul Pelișor. Pentru a-i respecta dorinţa testamentară inima sa va fi acoperită, pe toată durata procesiunii, ca şi pe soclul pe care se va odihni definitiv în Salonul de Aur, cu steagul României şi cel al Marii Britanii.
Nu s-a născut în țara noastră dar a iubit România cu o intensitate pe care mulți români nu au simțit-o niciodată și a luptat pentru libertatea românilor ca un ostaș adevărat. A fost numită de contemporani „Mama răniţilor” sau „Regina soldat”, datorită implicării sale intense în ajutorarea răniţilor în Primul Război Mondial iar datoria față de patrie a fost pentru ea mai presus de orice. Din păcate, pe vremea când eu am învățat istorie la școală numele ei nici măcar nu se pomenea vreodată. Abia după revoluție am ajuns să privesc și să înțeleg altfel lumea și lucrurile care s-au întâmplat în trecut. Am citit mult despre perioada aceea, în special memorii, scrisori și jurnale și am înțeles cu mare întârziere că Regina Maria a făcut enorm de multe pentru țară într-o vreme în care rolul femeii în politică era extrem de mic. În acest sens, a rămas antologică afirmaţia ambasadorului Franţei la Bucureşti la vremea respectivă, Charles de Saint–Aulaire: “Există un singur bărbat la Palat şi acela este regina”. Intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei se datorează pe de-o parte Reginei Maria și tot ea și-a folosit influența personală atunci când marile puteri au reîmpărțit lumea unind Transilvania cu Vechiul Regat.
Citindu-i povestea vieții m-au încercat sentimente diverse, entuziasm pe de-o parte, tristețe pentru dezamăgirea pe care o simțise față de comportamentul propriului său fiu, Carol al II-lea, indignare pentru lipsa de recunoștință și disprețul pe care comuniștii i le-au arătat după moarte. Dar peste toate astea aveam imensa bucurie să descopăr un caracter minunat de la care toate femeile care se cred îndreptățite să aibă o carieră politică ar trebui să ia modelul de demnitate, loialitate, onoare, eleganță și bun gust.
Despre Regina Maria și vremurile în care trăise îmi plăcea să povestesc cu tușa Rica. Era sora bunicii mele dinspre mamă, locuia la București și eram foarte apropiată de ea. Mă iubea enorm iar eu am simțit acest lucru întotdeauna, de fapt sentimentele erau reciproce, tușa Rica asumându-și cu sufletul deschis rolul de bunică. Într-un fel eu umpleam un gol pe care îl avusese toată viața, ea neavând niciodată copii.
Purta un nume latin și rar întâlnit astăzi, Veturia. A rămas doar cu ultimele două silabe ale diminutivului Veturica. Așa o știa toată lumea, Rica. Tatăl ei, preot român în Transilvania aparținând Imperiului Austro-Ungar, și-a botezat toți cei șapte copii cu nume romane nu doar pentru a-și afirma latinitatea ci și pentru a preveni maghiarizarea numelor așa cum se întâmpla adesea în acea perioadă. Tușa Rica a avut o copilărie nefericită sau poate cuvântul potrivit ar fi cutremurătoare, o copilărie tristă, demnă de romanele lui Charles Dickens. Tatăl ei a murit împușcat în zilele tulburi dinaintea Unirii din 1918 când ea avea doar trei ani, iar mama, împreună cu cei șapte copii din care Rica era penultima, au rămas fără niciun venit și fără casa parohială în care locuiseră până atunci. Au urmat ani cumpliți în care înafară de dragostea și sprijinul afectiv al străbunicii mele, copiii nu au avut altceva decât îndemnul de a învăța, de a învăța și iar de a învăța. Și toți au făcut școală, băieții au ajuns ingineri și avocați iar fetele au absolvit liceul. Tușa Rica s-a înscris la Filosofie la Cluj pentru că și-a dorit enorm să studieze în continuare dar, din cauza lipsei banilor, a fost nevoită să renunțe. În momentul în care Ardealul a fost cedat conform Dictatului de la Viena, adică în 1940, s-a refugiat la București unde a rămas pentru totdeauna. A lucrat ca decoratoare la Palatul Regal dar acest lucru eu l-am aflat foarte târziu. Era un secret de care se temea din cauza consecințelor pe care le-ar fi putut avea în anii represiunii comuniste deși nu făcuse altceva decât să aranjeze vaze de flori și mese pentru dineuri festive.
A fost cea mai elegantă femeie pe care am cunoscut-o vreodată și când spun elegantă să nu vă gândiți că avea bijuterii sau lucruri scumpe. N-a avut niciodată bani mulți dar orice punea pe ea cădea bine și arăta chic. În mod cert asta se datora nu doar hainelor, ci și posturii pe care o avea, n-am văzut-o umblând aplecată de spate nici când era trecută de 90 de ani. Avea un mers drept și o ținută de regină și nimeni n-ar fi crezut că ea de fapt era o pârlită, cum îi plăcea să glumească. Iubea moda și era întotdeauna la curent cu tendințele dar hainele pe care le purta erau mai degrabă clasice și oarecum atemporale. Fuste creion cu bluze albe apretate, întodeauna pantofi închiși în față și niciodată sandale. Avea câteva eșarfe drăguțe și broșe colorate pe care le alterna iar marea ei pasiune erau pălăriile și mănușile.
Se farda foarte discret, eu am cunoscut-o când deja nu mai era tânără dar îmi spunea că nici în tinerețe nu folosea decât pudră și un ruj roșu intens pe buze. Nu avea o frumusețe deosebită dar era o prezență extrem de agreabilă și era genul de persoană care era imediat remarcată atunci când intra într-o încăpere. Ar fi putut să se îmbrace într-un sac și tot chic ar fi rămas pentru că avea stil. Se spune că te naști sau nu cu stil dar eu sunt convinsă că stilul poți să ți-l îmbunătățești și pe parcursul vieții dacă știi să deschizi ochii și să ții urechile ciulite.
Tusa Rica pe Calea Victoriei – aprox 1945
Îmi aduc aminte că odată, în timp ce răsfoiam un Paris Match care circula pe sub mână la vremea aceea, mi-a atras atenția la modul elegant în care Lady Diana cobora din mașină, întorcându-și tot corpul înspre portieră și punând ambele picioare jos, deodată, fără a risca poziții dizgrațioase sau indecente. Sau, cu altă ocazie, tot în acele reviste, mi-a arătat pozele prințeselor de Monaco așezate pe o canapea. Amândouă își țineau picioarele oblic, unul lângă altul într-o poziție firească și deloc forțată și care dădea extrem de bine în poze. Sunt lucruri care pot fi învățate și care te ajută apoi să fii relaxat în orice mediu te-ai afla. Sigur că pentru asta nu este suficient să fii bine îmbrăcat și să cunoști bunele maniere, mai trebuie să știi să porți o conversație, adică să ai ceva în cap. Iar dacă nu ai sau, pur și simplu, subiectul te depășește fiind prea academic sau dintr-un domeniu total străin, e foarte important să știi când să taci. Să taci și să asculți pentru că nu degeaba se spune că tăcerea e de aur.
Eleganța implică nu doar aspectul exterior ci și siguranța de sine pe care ți-o dă încrederea în bagajul cultural pe care îl porți în minte și pe care nu ți-l poate lua nimeni. Tușa Rica vorbea franceza cursiv dar engleza îi era total străină iar în anii 70 engleza căpatase deja foarte mult teren și devenise prima limbă de circulație internațională. Ca să fii în rând cu lumea, trebuia obligatoriu să ai măcar cunoștine minime de engleză, să înțelegi expresiile sau glumele care deja intraseră în vorbirea curentă. Avea aproape 60 de ani când, cu creionul și caietul în mână, a început să urmărească la radio și la televizor lecții de engleză, emisiuni foarte la modă pe atunci. Dacă pierdea o lecție, o urmărea în reluare, și-a făcut cu conștiinciozitate toate temele și cu o tenacitate de admirat a ajuns după un și ceva să citească romane englezești în original. Și-a dorit să învețe limba și nimic nu i-a stat în cale. În excursia pe care a făcut-o în Israel doi ani mai târziu a fost translator din limba engleză pentru un grup de 40 de români. Multe am învățat de la ea și mereu mă gândesc ce-ar spune sau ce părere ar avea despre una, despre alta, despre ce se întâmplă în jur sau despre deciziile pe care le iau.
Dacă tușa Rica ar mai fi trăit acum, sunt sigură că ar fi fost încântată de alegerile mele vestimentare de la casa de modă a creatoarei Eli Lăslean și m-ar fi aprobat întru totul.
Îmi place genul acesta de compleu foarte feminin care descoperă atât cât trebuie pentru a fi sexy fără a cădea în vulgaritate, cu o croială și o tăietură frumoasă, suficient de aproape de linia corpului astfel încât formele să rămână vizibile. Pentru mine asta înseamnă eleganță, nu o rochie de mii de euro imprimată cu cai verzi și care stă să crape pe la toate cusăturile pe o mândră posesoare de sâni și buze din silicon.
Tușa Rica nu a fost una dintre femeile care au schimbat lumea dar a fost femeia care a schimbat lumea mea. Relația specială pe care am avut-o, m-a făcut să înțeleg și să văd altfel lumea. Mi-ar plăcea ca în comunitatea feminină la care am aderat de curând,Chic-Elite, să citesc despre experiențele de viață ale unor astfel de femei. Nu neapărat femei de ”succes” în accepțiunea zilelor noastre pentru că nu orice femeie ajunge să fie savant de renume internațional, aviator pe aparate sofisticate, balerină celebră, CEO la companii de renume sau actriță plătită cu milioane de dolari pe film. Sigur că și acestea sunt modele de urmat dar, din păcate, în cele mai multe cazuri rămân intangibile.
Pe lângă viețile unor femei care au intrat în istorie, așa ca Regina noastră, ar fi interesant de aflat și de împărtășit gândurile acelor femei medici sau asistente care în noaptea tragediei din clubul Colectiv au venit de acasă într-un suflet să dea o mână de ajutor fără să le fi chemat nimeni. Sau de descifrat mesajul acelei familii care a împărțit gratuit ceai în ziua în care puhoaie de oameni s-au adunat pentru a aprinde o candelă într-un uriaș gest de solidaritate și compasiune. Fapte de o umanitate incredibilă care pot fi ușor copiate ducând puterea exemplului către o lume mai bună.
Fiind o comunitate interactivă mă aștept ca pe Chic-Elite să găsesc răspunsuri la întrebările mele. Întrebări de genul cum îți găsești un job la 50 de ani? Sau cum rezolvi conflictele cu copiii tăi care au deja 25 de ani ( à-propos, toate cărțile de parenting se opresc la vârsta adolescenței). Mi-ar plăcea să citesc și despre subiecte mai superficiale gen machiaj sau parfumuri, mi-ar plăcea să găsesc și sfaturi culinare sau idei de decorațiuni interioare deci cam tot ce ține de viața, anturajul și mediul în care trăiește o femeie obișnuită, așa ca mine. O femeie obișnuită care își dorește să fie percepută ca o femeie elegantă.
