Deși eggnog este o băutură care se consumă în America în mod tradițional începând cu Thanksgiving până în perioada Crăciunului, eu cred că nu este nici acum prea târziu pentru un deliciu de după-amiază. Iar în afară de asta trebuie să avem în vedere că la noi mai urmează câteva sărbători de iarnă pe care sigur nu o să le ratăm.

       Eggnog este o băutură alcoolică pe bază de lapte, zahăr și ouă la care se adaugă diverse mirodenii, în special vanilie, scorțișoară sau nucșoară. Sau toate trei pentru un efect senzațional. Am putea să-i spunem lichior de ouă deși nu e chiar același lucru. Sau am putea să-i spunem lapte de pasăre cu rom. Sau am putea, cum mi se pare firesc, să-i lăsăm numele așa cum este prentru că e intraductibil.

         Originea băuturii se află în Anglia iar etimologia provine de la egg (ou) + noggin (cană mică sculptată din lemn folosită pentru a servi alcool). În orice caz pe la 1700 și ceva această băutură era deja pomenită în multe din cărțile de călătorie scrise în acea perioadă despre continentul american.

      Există multe rețete dar, ca și la sarmale, fiecare casă are propria interpretare. De obicei Întotdeauna eu o aleg pe cea mai simplă și o să vă arăt cum puteți să vă delectați musafirii sau, de ce nu,  pe voi înșivă, cu o băutură delicioasă.

        Cantitățile nu sunt stricte ca la farmacie sau ca la o rețetă de prăjituri, depinde de gustul fiecăruia, așa că o să vă spun cum fac eu iar voi puteți să adaptați după cum vă place. Pentru eggnog avem nevoie de ce se vede în poză adică lapte, ouă, zahăr, vanilie, scorțișoară și ceva alcoolic: rom, coniac sau whisky: 

         Cred că în fiecare casă există o tradiție specifică  locului, adică de sărbători să se facă anumite mâncăruri sau prăjituri, aceleași în fiecare an. La mine lichiorul de ciocolată este nelipsit la Crăciun, merge foarte bine chiar și pe post de desert și dacă nu l-aș face, toată lumea i-ar simți lipsa. Deja au început să mă întrebe prietenii când e gata 🙂  L-am făcut azi și, deși este extrem de simplu de preparat, nu îl fac decât o dată pe an. Așa mi se pare mie… că este un christmassy thing și deci nu l-aș putea savura în alt anotimp. Dar este doar părerea mea, poate voi o să îl asociați cu  Valentine’s Day 🙂

         Rețeta este atât de simplă încât nici măcar nu o am scrisă pentru că o țin minte: 1 litru de lapte, 1 kg de zahăr, 100 de grame de cacao și aproximativ 4-500 ml de alcool pur (depinde cât de tare vreți să fie). Din aceste cantități ies aproape 3 litri de lichior ceea ce este destul de mult. Mie îmi este suficient dacă înjumătățesc totul.

         Apoi se adaugă un pic de lapte și se amestecă toate astfel încât să nu se formeze cocoloașe. Nu durează mai mult de un minut, două.

         Împreună cu tot laptele, compoziția se pune pe foc și, amestecând din când în când ca să nu se prindă de fundul oalei, se dă un clocot. Apoi se stinge focul și se lasă să se răcească după care se adaugă alcoolul. Dacă vreți ca lichiorul să nu fie foarte tare puteți să înlocuiți o parte din alcool cu vodcă (fără arome, evident). Aici este partea cea mai frumoasă și mai plăcută. Gustați un pic, mai adăugați un pic de alcool, mai gustați un pic, turnați un pic de vodcă și tot așa până ajungeți la numărul de grade dorite. De obicei la prepararea acestei băuturi este bine să participe cel puțin două persoane astfel încât să existe un proces consultativ. Când începeți să vedeți totul în roz înseamnă că ați terminat și puteți turna băutura în sticle. După câteva zile aceasta va deveni cremoasă și va arăta perfect în pahare iar, dacă vă place, puteți să adăugați un pic de ness și veți obține o altă aromă delicioasă.

         Anul acesta o să fac pentru cei dragi câteva cadouri făcute de mâna mea iar unul dintre ele va fi o sticlă de lichior de ciocolată. Ca să personalizez cadoul, am făcut o etichetă desenată și colorată de mine. De fapt nu eu  am desenat-o că nu mă pricep, am copiat eticheta (găsită cu google) de pe calculator. Pur și simplu am pus coala de hârtie pe monitor și am copiat conturul 🙂

         Ați auzit de obiceiul de a ține un jurnal cu ceea ce mănânci în fiecare zi ? Este foarte la modă. Studiile nutriționiștilor arată că persoanele care țin astfel de jurnale reușesc cu mai multă ușurință să scape de kilogramele în plus iar apoi să-și mențină greutatea pe termen lung. Faptul că trebuie să notezi absolut orice îmbucătură de mâncare te ajută de multe ori să te abții. Ajunge să-ți fie jenă de tine însuți să scrii în caiet câte tâmpenii ai băgat în gură.

         Azi am început un astfel de jurnal, nu că aș fi grasă, dar vreau să slăbesc vreo două kilograme și mai ales vreau să fac o analiză despre cât de sănătoasă e hrana mea. Pentru că am impresia că nu prea e.

         Deci… Mi-am început ziua ca întotdeauna cu o cafea neagră. Fără lapte, doar cu o jumătate de linguriță de zahăr. Acesta e obiceiul la care nu o să pot renunța niciodată pentru că îmi place prea mult cafeaua. La zahărul din cafea aș putea renunța oricând dar la cafea, nu. Indiferent unde sunt, la ce oră mă trezesc, dacă e iarnă sau vară, trebuie să beau o cafea. Cafeaua am băut-o pe la 7 dimineața apoi m-am mai învârtit prin casă Facebook , am citit un pic și pe la 9 am luat micul dejun. Din punctul ăsta de vedere sunt ok, nu sar peste micul dejun niciodată, nu pentru că aș ști că este cea mai importantă masă a zilei,  ci pentru că mi-e foame dimineața.

         Azi mi-am făcut un sandwich cu unt, salam, cașcaval și oregano. Nu foarte mare dar cu multe calorii. Și un shake din căpșuni congelate, iaurt și o linguriță de zahăr. E delicios.

         În timp ce făceam un pic de curățenie prin casă am uitat că mi-am propus să nu mai mănânc între mese și am tot ciugulit câte o alună de pe măsuța din living. Din păcate cred că am mâncat un pumn întreg. Și am mâncat și un măr.

         La prânz , pe la ora 2, am mâncat humus cu ardei fripți și trei feliuțe de pâine. Humusul este un fel de mâncare tradițional din Orientul Mijlociu, o pastă moale preparată din năut, susan, ulei de măsline și condimente. Nu știu exact cum se prepară , oricum ingredientul principal este năutul. Un humus care îmi place mult îl găsesc la Kaufland și costă 7-8 lei.

         Seara am făcut o salată cu cartofi, hering marinat, castraveți, roșii, ceapă, măsline verzi, ouă, ardei iute, ulei și oțet balsamic. Foarte bună. Nu știu de ce naiba am mâncat și o felie de pâine care nu era necesară.

          Apoi am văzut strugurii pe bufet și mi-am zis să iau un ciorchine. Până la urmă i-am mâncat pe toți și mi-a părut rău.

        Știu sigur că, în afară de ce am scris până acum, azi am mai mâncat un fursec cu bobițe de ciocolată dar nu mai știu dacă era dimineață sau dupămasă. Am văzut cutia pe masă și … harșt, am luat unul. Dacă nu era chestia cu scrisul cred că nu mă opream decât după vreo două-trei. Patru.

         Cum vi se pare ideea cu scrisul în jurnal? Credeți că ajută? Eu cred că da, dar o să revin curând cu informații concrete.

         Dacă tot sunt încă sub impresia Greciei m-am gândit să vă împărtășesc rețeta mea de tzatziki, mâncare pe care o fac foarte des, mai ales pe timpul verii. Pentru că se mulează perfect pe profilul meu: este rapidă, nu necesită foc, are gust bun și merge cu bere 🙂

         Tzatziki este un aperitiv de origine greacă dar se regăsește în toate țările balcanice și în multe țări orientale sub alte denumiri. În bucătăria turcească se numește cacik și se pare că de aici i se trage denumirea de tzatziki, actualul teritoriu al Greciei fiind multe secole sub stăpânire otomană. În Bulgaria, Serbia și Macedonia se numește tarator iar în Irak jajeek. Foarte intresant mi se pare faptul că această mâncare se face (sau se făcea) și în Munții Apuseni. La bunica mea în sat, în Bucium Poieni din județul Alba era ceva frecvent pe masă și nu avea un nume specific, i se spunea doar castraveți cu smântână dar ingredientele erau aceleași.

         Pentru un tzatziki adevărat avem nevoie de castraveți, iaurt grecesc, usturoi, ulei de măsline, lamâie, ceva frunzulițe verzi (mărar, mentă sau pătrunjel), sare și piper. Primele trei componente sunt obligatorii, în rest se poate jongla după propriul gust.

 

          Iaurtul grecesc este un iaurt foarte gras, ceva între iaurtul obișnuit și smântână. Cred că are undeva la 10% grăsime așa că eu îl înlocuiesc cu mare succes cu smântâna care se găsește în supermarketuri și are 12% conținut de grăsime. Și care numai a smântână nu seamănă. Dacă veți încerca să faceți tzatziki cu iaurt de-al nostru nu o să iasă bine. Va fi prea fluid. Un fel de pishwasser dacă știți ce e aia 🙂 

         Castraveții se curăță de coajă și se rad pe răzătoarea cu găuri mari.

          Apoi se storc să iasă apa din ei. Eu îi storc cu mâna dar am văzut diverse alte metode cum ar fi de a-i pune într-un șervet …bla-bla-bla… Mi se pare aiurea. Într-o bucătărie obișnuită cred că toate alimentele se ating cu mâna și nimeni nu umblă cu mănuși de plastic. Iese foarte multă apă din ei, cam cât se vede în poza de mai jos. (Pentru cine nu știe, apa stoarsă din castraveți se aruncă).

          Peste castraveții rași și storși se pune un pic de ulei de măsline, un pic de lămâie, usturoiul presat, sare, piper, mărarul tăiat mărunt și bineînțeles smântâna iar apoi se amestecă toate.

 

 

         Nu am dat nici un fel de cantitate pentru că asta ține de gustul fiecăruia. Totuși o să fac niște precizări importante: tzatziki nu este o variantă a mujdeiului,  deci usturoiul trebuie pus cu milă. La cei patru castraveți  pe care i-am folosit, eu am pus un singur cățel de usturoi, și acela destul de mic. De asemenea mărarul nu trebuie să fie izbitor, tot un pic se pune. Este foarte plăcută combinația de mărar cu mentă dar de data asta nu am avut mentă așa că am sărit peste. Am auzit că în unele locuri se face cu pătrunjel dar nu am gustat niciodată. Rău nu are cum să fie.

         După cum spuneam, tzatziki este în primul rând un aperitiv. În mod tradițional în Grecia se servește cu pita (mai cunoscută la noi sub numele de lipie).

          Bineînțeles că merge foarte bine și cu pâine obișnuită. Este o mâncare extrem de populară în Grecia și uneori acompaniază souvlaki sau diverse tipuri de pește. Se servește întotdeauna rece. Este mult mai bun după ce stă două-trei ore (sau chiar peste noapte) la frigider pentru că aromele au timp să se întrepătrundă. Așa arată tzatziki-ul meu, făcut acasă în 8 minute:

         Și așa arată tzatziki-ul la mama lui acasă, adică în Grecia, la o terasă oarecare. 3 euro.

         Oare dacă ies în fața blocului am șanse să vând și eu ceva ? 🙂