Lista (scurtă) a cadourile pe care mi le doresc de Crăciun

13 December 2017 Ioana 16 Comments

Nu țin neapărat să primesc cadouri de Crăciun. Am de toate și când spun asta nu vreau să mă laud sau să stârnesc invidii gratuite. Pur și simplu nu-mi lipsește nimic iar când îmi doresc un obiect material mi-l cumpăr singură. Simplu ca bună ziua. Sunt perfect mulțumită de garderoba mea, de cosmeticele pe care le am, de parfumurile de pe noptieră, de spectacolele pe care le văd, de vacanțele petrecute și de cele în curs de realizare. Nu visez la cai verzi pe pereți și am așteptări realiste iar împlinirea acestora îmi dă o stare de confort pentru care mă simt binecuvântată în fiecare clipă. Tot ce-mi doresc cu adevărat este legat de sănătate, pace și liniște și, de fapt, nu cred că este cineva pe lume care să nu jinduiască la asta. Daaaar… pentru că așa e datina și pentru că sunt înconjurată de mulți oameni care mă iubesc și care vor să-mi facă suprize, m-am gândit să fac o listă cu cadouri care într-adevăr mi-ar aduce bucurie. Așadar, să începem:

Un pandantiv în formă de fulg de zăpadă. De aproape 20 de ani îmi doresc unul, mai exact de la difuzarea pe ProTV a emisiunii în care Emil Călinesc a avut-o ca invitată pe Claudia Schiffer la Chestiunea zilei. Nu aveam internet pe vremea aia și interviurile de acest gen erau rare mai ales dacă protagoniștii erau de o asemenea anvergură. Drept urmare m-am uitat cu sufletul la gură de la cap la coadă și am sorbit fiecare cuvințel. Printre altele, frumoasa vedetă a spus că parfumul ei preferat este unul natural, mai exact uleiul esențial de vanilie și nu vreun parfum creat de o casă renumită iar la întrebarea ce bijuterie poartă, și-a arătat încântată lănțișorul pe care îl avea la gât și de care era agățat un fulg superb cu diamante micuțe, o creație Bvlgari.
O invitație la ceaiul de după amiază într-un restaurant luxos. Un posch afternoon tea, pe vorba englezului. Genul acesta de meniu/ ieșire/ distracție, nici nu știu exact cum să-i spun, nu cred că există în România sau eu cel puțin nu știu să fie pe undeva. În schimb în Anglia am văzut mereu prin vitrine reclame care mă lasă să visez la ceva extrem de elegant. Deci îmi doresc să ajung într-un local select, cu mobilier sculptat clasic, cu tapet de mătase, sfeșnice și oglinzi, cu veselă de porțelan adevărat și neapărat cu platouri etajate pline cu prăjituri delicioase. Ceaiul să fie servit de chelneri politicoși care poartă mănuși albe iar muzica ambientală să fie întreruptă doar de clinchetul lingurițelor de argint strălucitor. Am văzut scena asta în realitate numai că eu mă aflam în stradă, de partea cealaltă a geamului, și acolo mi-a rămas gândul 🙂 Ca să vă faceți o idee, costă de la 25 de lire în sus de persoană. Scump, dar e o experiență pe care aș vrea să o încerc.
Și dacă tot vorbim de Anglia și de plecările mele, mi-ar plăcea să am acolo, la fel ca acasă, tot ceea ce este necesar ca să îmi fac părul după ce mă spăl pe cap. E adevărat că am deja un uscător de păr, dar mie nu-mi trebuie un uscător ci exact unul din acesta. Și nu-mi trebuie o placă de întins părul ci exact una din astea. S-ar putea să vă pară pretenții nefondate dar femeile știu că o zi în care părul nu-ți stă ca lumea poate fi compromisă din start 🙂
O pisică. M-aș bucura foarte tare dacă aș primi o pisică bengaleză. Știu că cel mai bine ar fi să adopt una abandonată și nu neapărat de rasă (ceea ce am și făcut) dar o superbitate tigrată mi-ar depăși orice vis. Cel mai probabil asta nu se va întâmpla niciodată pentru că bengalezele astea sunt extrem de scumpe, prețul lor pleacă de la o mie de dolari pentru cele cu origine dubioasă și poate ajunge până la 20000-25000 de dolari pentru cele cu certificat genetic și care miaună în 3 limbi de circulație internațională.
Bilete de avion. Oricând și oriunde. Să văd lumea, să vizitez orașe, să întâlnesc oameni, să încerc mâncăruri noi, să învăț geografie și istorie, să experimentez senzații necunoscute și să mă bucur de libertate. N-am niciun loc pe lumea asta în care să nu-mi doresc să merg, poate doar în cele cu zone de război unde ar fi periculos pentru moment, în rest, începând de la Bucovina până în Papua Noua Guinee și de la Iași până în Pampasul argentinian, aș pleca mâine. Iar cum cea mai realizabilă destinație din lista mea este târgul Ieșilor… de ce nu? N-am mai fost dinainte de revoluție și este unul din orașele mele de suflet pe care m-aș bucura enorm să-l revăd. Am văzut de curând niște poze din spatele Palatului Culturii de zici că ești la Versailles. Musai să văd cu ochii mei cu ce s-au îndeletnicit moldovenii în ultimii ani 🙂

Voi ce dorințe materiale aveți? I-ați scris lui Moș Crăciun sau vă bazați pe intuiția lui?

Lucruri pentru care nu mai vreau să mă justific

11 December 201711 December 2017 Ioana 21 Comments

Poate asta vine odată cu vârsta, poate așa mi-a fost firea dintotdeauna sau poate e o combinație între cele două dar cred cu tărie că nu trebuie să dau explicații sau să mă justific în vreun fel în fața nimănui pentru unele lucruri pe care le fac în felul meu. Vor exista întotdeauna oameni care să mă judece pentru că gândesc altfel decât ei sau că deciziile mele de a-mi trăi viața sunt total diferite de ale lor și asta începând de la lucrurile mărunte până la cele care ne influențează parcursul.

Astăzi sunt pornită pentru că cineva s-a trezit să-mi țină teoria chibritului argumentând cu teorii savante legate de tradiții și cultura populară românească că fac o mare greșeală împodobind bradul de Crăciun la începutul lunii decembrie. Că distorsionez mesajul creștin al Crăciunului, că m-a influențat prea mult filiera occidentală, că am transformat sărbătoarea într-un eveniment consumerist și alte bla-blauri pe care oricum le aud zilnic la TV. M-am enervat instant ca de obicei când văd că cineva judecă după aparențe și mai mult decât atât, încearcă să-și impună propriile idei fără a le accepta pe ale altora. Nu văd niciun rău în a-mi împodobi casa cu luminițe și beteală înainte de termen. Ba chiar, dacă am chef, nu mă împiedică nimeni să ascult Jingle Bells în mijlocul verii, să beau vin fiert cu scorțișoară de ziua mea (în iunie) sau să fac drob de miel de Sfântul Ioan. Nu mai vreau să aud expresia așa se face. Până la urma urmei luna cadourilor capitaliste și marele praznic al Nașterii Domnului nu se exclud reciproc și pot foarte bine să meargă în paralel dar, după cum spuneam, nu o să mă justific de ce fac așa și nu altfel.

Numărul doi intră tot la categoria lucruri mărunte sau, în orice caz, nu de importanță vitală deși unii cred că dacă eu dorm cu pisica în pat speranța de viață îmi scade considerabil din cauză de microbi, boli, păr în plămâni sau toxoplasmoză. N-am nici pe naiba nimic din toate astea deși se fac deja șapte ani de când ne giugiulim în fiecare seară. Ce-i drept nu dormim bot în bot, pisica se lăfăie la picioarele mele deasupra păturii și în nopțile lungi de iarnă îmi ține tare bine de cald iar dacă vreodată o să-mi iau toată menajeria în pat e doar problema mea.

Un alt lucru pentru care nu mai vreau să mă justific în fața nimănui este modul în care îmi cheltuiesc banii. M-am săturat să se uite unii chiorâș de câte ori plec sau mă întorc dintr-o vacanță. Călătoriile sunt pentru mine cel mai plăcut mod de a cunoaște lumea iar amintirile astfel create sunt singura avere pe care o luăm cu noi atunci când trecem dincolo. Așa că n-o să mă mai justific în fața nimănui de ce în loc să-mi schimb mobila în sufragerie prefer un city break in Madrid sau de ce în loc să-mi schimb mașina în fiecare an prefer să dau o fugă într-un city break in Copenhaga. Chiar așa, sper ca asta să se întâmple cât mai curând, poate chiar anul viitor. Am mai fost odată la Copenhaga, în ’96 dacă bine țin minte, dar atunci aveam cu toul alte priorități și n-am reușit să vizităm prea multe iar din cauza vremii (era cel mai geros și înzăpezit februarie din ultimii 50 de ani) nu am putut să luăm orașul la pas.

Am ales să scriu azi doar despre 3 lucruri, cele care m-au iritat cel mai des în ultima perioadă dar lista mea e de fapt mult mai lungă și ar putea continua cu modul în care îmi petrec timpul liber (prea mult internet și social media!!) sau mizeriile pe care le mănânc (da, nu sunt o fană a salatelor fără dressing și a felurilor raw vegan). Astea ar fi cele soft că dacă trecem la vaccinuri, familia tradițională sau opțiunile politice e vai și-amar 🙂 I agree to disagree, deci, luați-mă așa cum sunt.

Trenduri care ar trebui să moară

8 December 2017 Ioana 9 Comments

Dintr-un singur punct de vedere e bine că a trecut vara, cel puțin nu o să mai vedem pe stradă hidoșeniile alea de papuci/ șlapi cu blană pentru că sunt convinsă că până la anul o să dispară moda asta.

În schimb, de cum a dat frigul, fetele au renunțat la șorturile sexy și au trecut la pantaloni lungi. Gucci inspired 🙂 Câteodată stau și mă gândesc că designerii de la Gucci își bat joc de muritorii care se uită cu venerație înspre ei înclinându-se ca în fața zeităților. Îmi și imaginez cum fac ei un brainstorming gândindu-se ce să mai inventeze, ce să mai scoată pe piață astfel încât să nu poată fi comparați cu nicio altă casă de modă. Visează noaptea pantaloni de trening purtați cu pantofi stiletto cu tocuri amețitoare și, în mare secret, a doua zi lansează producția în serie limitată care va fi vizibilă publicului extaziat de marea inovație creativă în fashion-weekul de la Milano, New York sau Paris. Iar snobii din primele rânduri se aruncă disperați pe câte o pereche de 1500 de euro făcând stocurile sold out în următoarea săptămână. Ce vedeți în poza de mai sus e varianta mai ieftină, adică modelul fără capse pe laterale, la crème de la crème sau the very best of fiind cam așa ceva: Sper că ați prins ideea pentru că e simplă de tot: pantaloni de trening dar neapărat purtați cu tocuri, de preferință cât mai înalte. Coțofenele astea tinere și-au comandat deja imitații de douăzeci de ori mai ieftine de pe site-urile chinezești și și-au etalat outfiturile în mall 🙂 Le-am văzut. Mi se par total aiurea dar probabil va trebui să mă obișnuiesc pentru că din primăvară ochii o să ne fie zgâriați de o nouă viziune artistică. Sutienele purtate la vedere. Luați de vă minunați 🙂

L-am salvat pe Arhimede

6 December 2017 Ioana 12 Comments

Era una din diminețile alea urâte de toamnă târzie și cețoasă când frigul ți se instalează în oase și nu mai scapi de el decât pe la ora prânzului. Mă îndreptam fără entuziasm și cu gândurile aiurea spre serviciu ocolind cu atenție bălțile murdare în timp ce săream de pe o bordură pe alta. Intrarea în clădirea în care lucrez se vede de departe, chiar din micul parc pe care îl traversez în fiecare zi și de data asta mi s-a părut ciudat cum toată lumea se oprea câteva clipe înainte de a apăsa pe clanță uitându-se la ceva aflat pe scări. Abia când am ajuns în dreptul porții mi-am dat seama ce le atrăsese atenția: în capul scărilor, lipit de perete, mic și necăjit, zgribulea un cățel tremurând ca varga. Un ghemotoc de blană încovrigat în jurul cozii, cu nasul băgat între lăbuțe căutând fără succes un petic de căldură. Nu scotea niciun sunet, nu se mișca deloc și doar ochii negri și strălucitori care reflectau lumina becurilor de pe stradă trădau mica viață care pulsa în trupușorul lui.

N-am avut puterea să mă uit cu atenție la el, mi se chircise inima și creierul mi se blocase ca întotdeauna când văd astfel de scene care mă impresionează până în rărunchi. Cât de hain trebuie să fii să arunci în stradă în prag de iarnă un astfel de suflețel fără să îți pese că îl vei supune unei morți sigure și de cele mai multe ori precedată de zile de înfometare, de chin și suferință? Am intrat ca teleghidată, am semnat condica, m-am dus în birou, mi-am dat haina jos și m-am trântit pe scaun în timp ce mintea mea căuta cu disperare o soluție. Pentru moment nu aveam nici cea mai mică idee cum aș putea salva cățelul dar știam că nu pot să îl las acolo așa că m-am ridicat și m-am dus după el. L-am luat în brațe așa murdar cum era și m-am întors cu el în birou înfruntând privirile dezaprobatoare ale paznicului și ale câtorva colegi care și-au dat ochii peste cap. Am apucat doar să mai aud în urma mea câteva comentarii enervante legate de pureci, microbi, boli și pericole pentru copii după care am închis ușa răsuflând ușurată. Cel puțin pentru moment cățelul se afla în siguranță.

Colega mea de birou e mare iubitoare de animale și știam că îl va accepta între noi până voi găsi o soluție, problema cea mai mare venea din faptul că lucrăm cu publicul și nu știam cum va reacționa micuțul animal, dacă va plânge, dacă va fi agitat, dacă va deranja, dacă va face pipi, caca, știți voi cum e cu o ființă vie. Clar, locul lui nu era acolo dar nici nu puteam să-l las să ajungă sub roțile unei mașini. Din fericire, când a dat de căldură, a picat zdrobit de oboseală. A mai apucat să bea doar un pic de apă și să ia câteva îmbucături din sandwich-ul meu după care a dormit neîntors vreo trei ore pe o bucată de molton. Atât de profund s-a scufundat în somn încât la un moment dat am crezut că poate o fi fost bolnav bietul de el și a murit dar când l-am verificat s-a întors doar leneos și fericit de pe o parte pe alta.

Cât timp a dormit, nimeni nu i-a semnalat prezența. Un singur coleg dintr-un alt serviciu l-a observat întrebându-mă intrigat: Ce e cu Arhimede ăsta aici? N-a mai așteptat răspunsul și a ieșit la fel de repede cum a intrat dar deja eu apucasem să rețin numele. Să trăiască deci nașul lui Arhimede 🙂

Am dat zeci de telefoane, mi-am pus toate pilele în funcțiune, m-am zbătut, m-am agitat, am întrebat, am căutat pe cineva să-l adopte, l-am pus pe Facebook și am tot sperat să îi găsesc un stăpân. N-am vrut să-l trimit la adăpostul pentru câini pentru că circulă prea multe zvonuri despre ce se întâmplă acolo. Eutanasiere și lucruri mult mai urâte. Două colege inimoase s-au implicat și ele cu tot ce au putut dar orele treceau iar noi tot nu găseam o soluție. Între timp pe Arhimede l-a apucat cheful de joacă ceea ce a înrăutățit situația pentru că nu era nici locul, nici momentul de alergat printre scaune și mese cu jucării improvizate din pahare de unică folosință. Bineînțeles că a făcut și-un pipi dar am curățat repede după el cu hârtie igienică și șervețele parfumate. Din fericire numărul doi nu s-a produs.

Acasă între pisici era exclus să îl duc, la garaj la fiul meu nici pe atât. Avem deja trei câini despre care v-am povestit aici și nu mai avem loc de încă unul plus că nici nu poți să arunci un puiuț între ditamai matahalele că nu știi cum reacționează, poate se lasă cu bătaie și scandal și e de-a dreptul periculos. Dacă îl mănâncă de viu? Orele treceau, se apropia timpul de plecat acasă și pe mine mă cuprindea o disperare din ce în ce mai mare. Cu douăzeci de minute înainte de terminarea programului s-a produs însă minunea. O asociație la care insistasem telefonic din oră în oră a acceptat să-l ia pe Arhimede. Nu mai aveau locuri, erau deja supraaglomerați dar până la urmă au făcut pe dracu-n patru și l-au acceptat ba, mai mult decât atât, a venit cineva după el. Îmi venea s-o pup pe doamna care l-a luat cu pătură cu tot și care ne-a povestit că cel mai probabil cățelul nostru va ajunge să fie adoptat în Anglia după ce bineînțeles va fi deparazitat, vaccinat și sterilizat când va împlini șase luni. Atât de ușurată m-am simțit că parcă pluteam. Dacă trebuia să îl las înapoi pe stradă, cred că mă îmbolnăveam.

Din păcate văd mult prea des animale abandonate și întâlnesc foarte multe cazuri în care câini sau pisici au nevoie de ajutor dar n-am cum să mă implic de fiecare dată. Se întâmplă însă uneori, cum a fost și acum, să mă lovească ceva în moalele capului și să simt că nu mai pot face niciun pas înainte dacă nu rezolv problema și nu scot la liman suflețelul mic. Cu toate astea însă, cu toată dragostea mea pentru animale, nu cred că aș putea să fac voluntariat sau să lucrez într-un adăpost sau clinică veterinară, simt că psihic nu aș face față să dau piept cu atâta suferință… Deocamdată însă mă bucur pentru mica mea reușită.

Anti-magia târgurilor de Crăciun

4 December 2017 Ioana 15 Comments

Dacă e decembrie, e atmosferă de sărbătoare. Dacă e decembrie, e miros de scorțișoară și portocale iar, mai nou, dacă e decembrie, e târg de Crăciun și, ca să fii în rând cu lumea, musai să faci un city-break la Sibiu. N-ai bifat târgul, nu exiști. Glumesc, desigur, dar există totuși un sâmbure de adevăr altfel nu-mi explic cum de juma’ de Românie s-a mutat la Sibiu în weekendul care tocmai a trecut. Și din jumatea aia am făcut parte și eu.

De felul meu nu sunt o cârcotașă dar jur că n-am simțit nicio urmă de magie. Atmosfera festivă promisă de site-urile de turism a însemnat doar o îmbulzeală teribilă, o forfotă obositoare și o înaintare lentă prin puhoiul de lume în care stăteai în permanență cu gâtul răsucit ca să nu-i pierzi din priviri pe cei care te însoțeau. E adevărat că se auzeau colinde în difuzoare, e adevărat că mirosea a vin fiert și erau aprinse mii de luminițe dar ce folos dacă trebuia să aștepți la coadă o juma’ de oră ca să cumperi un kurtos kolac. Evident că n-am avut chef să împărtășim această experiență în schimb n-am avut cum să sărim peste distracția cu călușei fiind cu Sivia care la doi ani și jumătate a intrat în fibrilații când a văzut caruselul. O tură de teoretic 3 minute (practic mai puțin de două), costa 10 lei. Mi s-a părut o nesimțire să ceri un asemenea preț dar când e vorba de exploatarea sentimentelor părinților lăcomia nu cunoaște limite.

Cel mai mult mi-au plăcut proiecțiile luminoase de pe clădiri, brazii acoperiți de zăpadă, ninsoarea care cădea alene (tot doar o proiecție) și peisajele feerice care te făceai să uiți de noroiul prin care călcai. Sâmbătă seara nu am reușit să ajungem să vedem ce se vindea la căsuțele de lemn pentru că nu am avut nici putere, nici chef să dăm din coate și să ne înghesuim printre alte sute de oameni care își lungeau gâturile doar-doar or vedea globurile strălucitoare, bucățile de brânză, sau inimioarele de turtă dulce pe care le ofereau expozanții. Pe scurt, seara a fost un fiasco dar nu neapărat din cauza organizatorilor ci din vina noastră pentru că am venit în număr prea mare și toți deodată. Poate dacă era cu numere de ordine alta ar fi fost situația 🙂

Adevărul e că pe unde am umblat în lume, primul cuvânt care ar descrie târgurile de Crăciun ar fi cu siguranță aglomerația. Indiferent că am fost la Cluj, la București, la Viena, la Birmingham sau la York, nebunia a fost aceeași și din acest punct de vedere toate târgurile sunt la fel de obositoare iar de anul trecut de când cu atentatul din Berlin mă apasă și o undă de îngrijorare.

Am dormit într-un apartament închiriat de pe booking.com exact în buricul târgului. Practic clădirea era în Piața Mare, lipită de primărie și cu o priveliște superbă. Din când în când se auzeau clopotele de la biserică (duminică dimineața au sunat timp de un sfert de oră) lucru care mie mi s-a părut extrem de romantic.

Noroc că am stat de pe o zi pe alta și a doua zi dimineața am putut relua turul târgului altfel m-aș fi întors acasă cu un sentiment de frustrare. Deși ziua a început cu o ploaie enervantă, până am băut cafeaua la Einstein a ieșit soarele și starea mea de spirit s-a înseninat la fel ca cerul. Tocmai îmi trecuseră nervii după ce o chelneriță a reușit să mă șocheze cu mitocănia de care a dat dovadă. Nici nu mai țin minte de când n-am mai fost tratată cu o așa impertinență în mod absolut gratuit. Singura ripostă a fost că nu am lăsat bacșiș, am plecat de acolo cu un gust amar și ceea ce mai pot să fac este să vă recomand să evitați acest local. Eu cu siguranță nu o să mai calc pe acolo în vecii vecilor.

A, și era să uit să vă spun că am băut un salted caramel latte care a costat 14 lei și cel mai probabil era făcut dintr-un pliculeț de Brasero de 50 de bani. O porcărie.

Cu soarele sus pe cer luminițele nu mai erau aprinse în schimb piața era aproape goală și am apucat să colindăm toate căsuțele. Mi-a plăcut ce-am văzut: brânzeturi autohtone și numai, cârnați și cărnării, dulciuri de toate felurile de la baclavale turcești la stollen de Dresda, alune în ciocolată, acadele, turtă dulce și cozonaci, împletituri de lână, căciuli și papuci de blană și multe, multe bijuterii handmade unele mai frumoase ca altele. Mi-am cumpărat o brățară cu un semn al infinitului și una cu crucea celtică apoi am trecut drumul în Piața Mică unde am mâncat. De data asta nimic tradițional. Eu am luat o supă asiatică (ramen) din care de mult voiam să încerc. Supa în sine mi-a plăcut, păcat doar că tăiețeii nu erau de foarte bună calitate dar cel puțin mi-am satisfăcut curiozitatea. Presupun că era tot un soi de semipreparat instant dar ce să fac dacă ăsta e trendul: să stai în frig, în picioare la o masă înaltă de fier ascultând muzică de Crăciun și să mănânci cu tacâmuri de plastic. Magia sărbătorilor!

În concluzie, începând de anul viitor voi intra în spiritul Crăciunului sub orice altă formă decât mergând la un astfel de târg. Știu că la fel am spus și anul trecut dar, cu perseverență, până la urmă tot o să-mi iasă 🙂

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: